Interviu cu criticul literar Daniel Cristea-Enache: „Va veni şi momentul în care voi scrie despre Eminescu”

  •  
  •  
  •  
  •  
Foto: Laurenţiu Midvichi
Foto: Laurenţiu Midvichi

Îl are ca model pe E. Lovinescu, criticul exigent care „a inventat modernitatea literară românească”; a scris despre Nichita Stănescu pentru a vedea de ce o poezie greu de înţeles se bucură de succes; şi a dialogat cu Octavian Paler, personalitate care l-a intimidat şi impresionat. Următoarea probă pentru Daniel Cristea-Enache va fi să scrie despre Mihai Eminescu.

–         Domnule Daniel Cristea-Enache, aţi urmat stagiul militar, în 1998, la jandarmi. Cum v-a marcat acea perioadă?

 –         Mi-a reconfirmat valorile în care credeam, valoarea prieteniei, a solidarităţii şi a unei colectivităţi în care fiecare vine cu partea lui. În acelaşi timp, există un share, te bucuri şi de ceea ce oferă celălalt. Acest tip de experienţă de castă sau de comunitate restrânsă cred că a făcut, de pildă, şi forţa culturii şi civilizaţiei engleze. Ei sunt mari specialişti în acest sistem de educaţie puţin mai spartană şi din care valorile acestea ale prieteniei şi solidarităţii ies reconfirmate.

 –         Ştiu că în perioada stagiului eraţi cronicar pentru Adevărul literar şi artistic. Cum reuşeaţi să fiţi punctual cu acele articole săptămânale?

–         Începusem cu puţin timp în urmă, în ‘97, cronica literară la această revistă. Plecând în armată, ambiţia mea şi a lui C. Stănescu, de la Adevărul literar şi artistic, era să continui. S-a creat astfel o filieră formidabilă… Soţia mea venea şi lua textul, care era scris de mână, se întâlnea cu tatăl meu adoptiv, criticul Valeriu Cristea, care împreună cu soţia lui îmi băteau textul la maşină. După aceea, se întâlneau cu Constantin Stănescu, cu care stăteam în acelaşi cartier, în Balta Albă. El ducea textul la redacţie, unde era scris la calculator şi, pe această filieră extrem de complicată şi sigură în acelaşi timp, şase luni n-am lipsit niciodată din paginile Adevărului literar şi artistic. Tot din acea vreme, îmi amintesc un episod foarte interesant… Scrisesem o cronică despre o carte a lui Radu Cosaşu, un volum din seria „Supravieţuiri”, în care Radu Cosaşu vorbea chiar despre experienţa sa în armată. Iar eu mi-am terminat acea cronică spunând că sunt în armată şi că trebuie să închei deoarece caporalul Ţenţea dă stingerea. Un fragment al cronicii a fost publicat şi în ziarul Adevărul. Nu vă spun cum a citit ziarul întregul batalion, iar caporalul aproape că plângea de emoţie. Iată aşadar puterea literaturii şi a criticii literare asupra vieţii… Realmente, în acea zi, caporalul acela a fost un om fericit.

–         Vorbeaţi despre modul în care cultura engleză reconfirmă valori scoase în relief şi de experienţa militară. Vă simţiţi apropiat de cultura engleză?

–         Îmi place spiritul de luptă, de organizare şi de rezistenţă al englezilor, care este difuzat în toată societatea lor, diseminat în toate straturile. De pildă, îmi place la nebunie o replică din filmul Adio, domnule Chips!, cu Peter O’Toole, în care el joacă rolul unui profesor de colegiu englezesc. Încep bombardamentele nemţilor, iar domnul Chips spune: Domnul Hitler ar vrea ca noi să ne-ntrerupem studiile. Ei bine, n-o să-i dăm această satisfacţie domnului Hitler; noi o să ne continuăm orele. Aceasta mi se pare una dintre definiţiile lapidare şi foarte profunde ale spiritului englezesc.

–         În ultima dumneavoastră carte, Cinematograful gol, am remarcat şi faptul că sunteţi microbist…

–         Ca oricine…

–         Aveţi chiar un articol La piaţă cu Hagi. Că tot vorbeaţi de Anglia, probabil urmăriţi şi fotbalul de acolo. Cum se împacă timpul pentru fotbal cu cel pentru literatură?

–         Nu prea mai am timp de alocat fotbalului românesc, pentru că nu prea mai există fotbal românesc. Timpul vieţii unui om este limitat şi nu ştim cât durează. Timpul vieţii noastre se poate încheia chiar mâine. Nu putem să ştim asta, dar ce ştim cu siguranţă este că timpul acesta este finit şi-atunci n-are rost să pierdem timpul, în opinia mea, cu lucruri care nu merită. Am fost un mare microbist şi un mare admirator al fotbalului românesc pe vremurile când se juca fotbal şi când acest sport nu fusese degradat de corupţia, de mizeriile, de promiscuitatea, de înjurăturile şi de toate lucrurile care au tras fotbalul în jos. Sunt admiratorul unei echipe care nu mai există, Universitatea Craiova, deci nu mai concurez în nicio competiţie…

–         Că aminteaţi de Radu Cosaşu… Parcă simpatiza tot cu o echipă în suferinţă, Progresul.

–         Da, Progresul, care mai apoi s-a făcut FC Naţional. Se cam dusese spiritul Progresului… Deci nu mai am de ce să fiu împotriva Stelei sau a lui Dinamo – duşmăniile tradiţionale – pentru că nu mai am în numele cui. Fotbalul adevărat nu mai e de găsit la noi, ci în ţările care au investit în acest sport, care au făcut o politică sănătoasă de încurajare a acestui sport şi care culeg şi roadele. N-am fost până acum la niciun meci de fotbal în afara ţării, abia aştept să am această experienţă. Sunt foarte supărat retrospectiv pe mine că, fiind în Anglia, într-un an, la doi paşi de stadionul echipei Chelsea,  deşi mai mulţi oameni din grupul turistic în care mă aflam s-au dus la meci, eu nu am fost. Ar fi trebuit s-o fac. Mi-au povestit apoi cum este să mergi la un meci pe stadionul lui Chelsea, cum se umple stadionul în 10 minute, cum se goleşte stadionul în 10 minute, pentru că sunt sute de porţi de acces, şi cât de frumoasă este sărbătoarea unui meci de fotbal veritabil. Cred că fotbalul românesc a atins nişte performanţe extraordinare şi cred că ar putea să le atingă şi pe viitor dacă s-ar schimba ceva structural, în sistemul de gândire asupra fotbalului şi dacă în poziţiile cheie, în poziţiile decizionale, ar fi aduşi oameni realmente preocupaţi de viitorul sportului pe care îl reprezintă. Un Hagi, un Mircea Lucescu…

–         Oameni care să pună suflet…

–         Da, şi care au dovedit prin prestaţiile lor anterioare că sunt în canonul şi în elita sportului respectiv. Am o mare încredere în profesionişti, indiferent de domeniul în care activează, şi cred că elita despre care se tot vorbeşte înseamnă tocmai grupul profesioniştilor remarcabili din fiecare domeniu. Există o elită a fotbalului, o elită a tenisului…

–         Dacă-mi amintesc bine, spuneaţi într-un interviu că România duce lipsă de oameni serioşi.

–         Da. Oameni talentaţi găsim foarte mulţi. Putem porni chiar de la o comparaţie fotbalistică. Era un fotbalist la Craiova, Papa, apărut după Revoluţie, era cel mai talentat din Oltenia. De ce nu ni-l amintim? Pentru că nu a fost serios, nu a pus osul şi numele lui a dispărut din ecranul atenţiei. Hagi, pentru că am vorbit de el, pe lângă un mare talent a avut şi o mare seriozitate şi o ambiţie de a-şi construi cariera renunţând la plăcerile unui Mutu, să zicem. Până la urmă, seriozitatea este cea care face diferenţa, iar lucrul acesta este valabil şi în politică, şi în cultură, şi în sport, şi în critica literară. Structura de rezistenţă a societăţilor occidentale, structura de rezistenţă a ţărilor cu care noi ne identificăm aspiraţional este această recunoaştere a valorilor dintr-un domeniu şi această ţesătură foarte strânsă şi foarte tare pe care valorile omologate o creează într-un anumit câmp de manifestare. În felul acesta se creează şi tradiţia, pentru că ţesătura este nu numai pe orizontală, în sincronie, ci şi în diacronie, pe verticala temporală şi atunci lucrurile se leagă şi în prezent, şi într-o perspectivă de istorie şi de trecut recent. În felul acesta se creează nu numai grupurile literare, generaţiile literare, se creează şi şcolile, filiaţiile, şi în felul acesta între Ion Barbu, în interbelic, Nichita Stănescu, în generaţia ’60, Ion Mureşan şi Mircea Cărtărescu, în generaţia ’80, Ioan Es. Pop sau Daniel Bănulescu, în generaţia ’90, există o legătură mai puternică şi chiar dacă Ion Barbu şi Daniel Bănulescu nu s-au întâlnit niciodată, pentru că ultimul s-a născut când a murit primul, ei se întâlnesc în profunzime, într-o structură din aceasta de rezistenţă şi într-o filiaţie poetică şi literară mai puternică decât parcursul strict biografic.

–         Aţi amintit de Nichita Stănescu, cel căruia i-aţi dedicat chiar o carte-eseu. Ce anume v-a apropiat de el?

–         Sunt pasionat de poezia pe care a scris-o Nichita Stănescu şi datorită acestei poezii am devenit pasionat şi de omul care a scris-o; mai exact, de subiectul întâlnirii dintre omul care a scris o asemenea poezie şi care a creat o mitologie în jurul figurii sale şi pe de altă parte textul propriu-zis. Eseul meu este foarte exigent, este brutal pe alocuri, pentru că am considerat că procedând cu această brutalitate critică îi fac cel mai mare bine adevăratului poet Nichita Stănescu. Nu m-am lăsat impresionat de prestigiul numelui său astfel încât să uit funcţia de critic, funcţia de disociere a criticului şi să iau drept geniale toate producţiile lui, pentru că nu au fost toate geniale. Este un poet cu un parcurs foarte inegal, cu momente de vârf şi cu momente de producţie pe stoc, să spunem. A scris foarte mult, or, în ultimii ani, după moartea lui, sub semnul acelei mitologizări a omului şi a poetului, absolut tot ce purta semnătura lui Nichita Stănescu era ridicat în slăvi, era lăudat necondiţionat, ceea ce, spun eu, face rău poeziei sale. Pe de altă parte, m-a preocupat motivul pentru care un poet atât de dificil, de ermetic, de abscons, este atât de iubit de public. Cum un poet care scrie o poezie pentru mulţi ininteligibilă ajunge să scoată volume în zeci de mii de exemplare, aceste zeci de mii de exemplare să fie devorate şi înlocuite cu altele şi cum ajunge să devină nu numai cel mai important poet postbelic, dar şi cel mai iubit poet român postbelic? E un subiect care, chiar dacă n-ar fi vorba de Nichita Stănescu, ci de alt poet, este foarte ofertant şi interesant.

–         Spuneaţi în altă parte că a fost o adevărată probă de curaj. Acum înţeleg… Dar tot acolo menţionaţi că o probă şi mai mare de curaj ar fi să scrieţi despre Eminescu.

–         Văd că v-aţi documentat foarte bine… Într-adevăr, a fost şi un pariu critic pe care l-am făcut. Îmi place să mă duc unde-i mai greu, să evit căile bătătorite, shortcut-urile şi urmăresc să-mi încerc forţele cu subiectele cele mai dificile, cele mai complicate. Or, dincolo de receptarea lui, dincolo de inegalităţile lui, de faptul pe care tocmai l-am relatat, că e vorba de un poet ermetic şi în acelaşi timp omologat public, poezia lui Nichita e foarte greu de prins într-o radiografie, într-o analiză critică. A fost un pariu de critică pură, aplicată pe un text care fuge de critică. De multe ori, poeziile lui Nichita Stănescu şi-au umilit exegeţii. Unul credea că a pus punctul pe i şi degetul pe centrul poemului lui Nichita Stănescu şi centrul acela era în cu totul altă parte; sau erau mai mulţi centri, ceea ce criticul nu văzuse. De aceea şi spunea Alex. Ştefănescu în prefaţa cărţii mele că poezia lui Nichita Stănescu este ca un jaguar care aleargă în salturi şi că eu reuşesc să-l prind, după care-l eliberez ca să-l contemplu în alergarea lui fără sfârşit. O imagine foarte frumoasă şi foarte flatantă pentru mine, dar nu ştiu dacă am prins jaguarul. E foarte posibil ca jaguarul să aibă în continuare un kilometru distanţă faţă de mine şi nimeni să nu poată să prindă o asemenea poezie care scapă oricărei determinări. Şi spuneam că în această probă de maximă dificultate eu mi-am încercat forţele de critic. Acum nu mă mai sperie nimic, după ce am scris un eseu despre poezia lui Nichita Stănescu. Proba şi mai dificilă este, într-adevăr, să scriu despre Mihai Eminescu pentru că despre Eminescu s-au scris şi mai multe prostii decât despre Nichita Stănescu. Intervalul temporal este mult mai mare şi parcursul de traversare de la primele critici pertinente despre Eminescu este plin cu texte care trebuie înlăturate de pe opera lui Eminescu. Procesul este acelaşi, numai că efortul este mult mai mare şi arheologia durează mai mult. Voi scrie şi despre Eminescu, va veni şi momentul acela.

–         Şi pentru că aminteaţi de Alex. Ştefănescu… Ştiu că a declarat că se consideră blestemat să fi ajuns critic literar. Aveţi aceeaşi părere în ce vă priveşte?

–         Cred că Alex. Ştefănescu se răsfăţa puţin. El are şi o plasticitate de scriitor şi-i place să se joace cu situaţii şi cu ipostaze creative scriitoriceşti şi să se ia ca personaj al tabletelor pe care le scrie; or, după cum bine ştim, este diferenţa dintre minciuna propriu-zisă şi minciuna romanescă, care face bine textului unui scriitor. Dimpotrivă, nu e un blestem să fii critic literar. Este o mare şansă, după părerea mea, să fii critic literar, mai ales în libertatea aceasta de după ’90, în care poţi să spui tot ceea ce crezi şi în care, asistând la naşterea unei noi societăţi şi extincţia regimului comunist, în care ne-am petrecut noi copilăria, poţi să vezi schimbările fundamentale produse în această societate şi în câmpul literar: un lucru care nu se-ntâmplă oricând şi oriunde, se-ntâmplă numai în aceste momente de capăt al unui regim şi de debut al altuia, al unei alte epoci. Eu, dumneavoastră şi cei din generaţia noastră suntem nişte oameni extraordinar de norocoşi, pentru că am prins sfârşitul unei lumi pe care totuşi am apucat-o şi naşterea unei alte lumi care se suprapune cu tinereţea şi sper cu maturitatea şi bătrâneţea noastră. Cei care sunt mai tineri decât noi n-au niciun fel de contact direct cu epoca de dinainte de ’90, cei care au murit înainte de ’90, cum este de pildă Ion D. Sîrbu, n-au apucat libertatea de după. Noi am avut norocul de a gusta din amândouă şi de a savura mai bine, aşa zicând, desertul de astăzi. În literatură şi în critica literară, să fii exact în această fază de trecere de la o lume la alta este o şansă extraordinară pe care eu am speculat-o la maximum. Am fost foarte atent la această schimbare de context şi la mutaţiile care s-au produs în literatura română, de la regimul socialismului real la anii ’90 în care a dispărut cenzura şi s-au făcut toate excesele, şi apoi la deceniul care s-a încheiat nu demult, în care lucrurile s-au aşezat, s-au maturat şi s-au dezvoltat pe nişte linii predictibile.

 –         Cât de liber puteţi fi în condiţiile de astăzi? Sunteţi şi consilier editorial la Polirom, şi critic literar… Cum vă menţineţi pe linia obiectivităţii?

–         Obiectivitatea nu îţi este oferită de cineva şi nu îţi este luată de cineva. În opinia mea, ea nici nu se opune subiectivităţii. În orice obiectivitate există o doză de subiectivitate. Şi invers, în orice subiectivitate, oricât am fi de subiectivi, există nişte reprize, nişte secvenţe în care recunoaştem realitatea. Eu văd obiectivitatea ca efortul de a recunoaşte întotdeauna conturul a ceea ce citeşti, statutul şi calitatea a ceea ce citeşti. Obiectivitate nu este să spun, de exemplu, că Nichita Stănescu este un poet mediocru. Nici măcar subiectivitate nu este să spun asta. Şi subiectivitatea are marginile ei, are constrângerile ei. Vorbea un critic mai demult de aşa-zişii scriitori nefacultativi. Nu poţi să spui mie nu-mi place Shakespeare sau cum spunea Eugen Barbu Goethe nu este un mare scriitor. Sunt afirmaţii descalificante pentru un intelectual. Cu cât scriitorul este mai bun, cu cât cărţile lui sunt mai mari, cu atât capacitatea noastră de a fi subiectivi scade dramatic şi ajungem să ne predăm cu arme şi cu bagaje evidenţei talentului. Lucrul acesta se produce de fapt cu toate cărţile. Eu pot să iau o carte pe care o semnează un om cu care am polemizat; nu mă interesează cine a scris cartea, ci doar cartea în sine. Dialogul meu este cu cartea respectivă şi nu cu autorul ei. Autorul este om, cum om sunt şi eu, şi dumneavoastră. Un om, prin definiţia lui, este imperfect; un scriitor, prin definiţia lui, este imperfect, pentru că are un orgoliu exacerbat, care-i accentuează defectele, este un om excesiv, iar eu fiind critic trebuie să înţeleg toate aceste lucruri şi trebuie să fac disocierea între omul care a scris cartea şi cartea cu care eu intru în dialog. Acum, logic, dacă eu reuşesc să fac abstracţie şi de omul care a scris cartea, n-o să pot să fac abstracţie de editura la care a apărut cartea? Adică faptul că eu sunt consilier editorial la Polirom şi citesc o carte semnată de Andrei Pleşu apărută la Humanitas mă va face să spun că Andrei Pleşu n-a scris o carte bună pentru că a apărut la Humanitas? Ar fi absolut ridicol şi descalificant pentru mine ca critic literar. Identitatea de critic literar este cea mai tare. Aş spune chiar că am ajuns consilier editorial pentru că eram critic literar şi pentru că această editură avea poate nevoie de consilierea mea în privinţa colecţiei de mari scriitori români, Opere, şi în privinţa unor cazuri mai complicate, în care de pildă un manuscris este recomandant pozitiv de un referent şi negativ de altul. Ei, ce facem atunci? Apare cartea sau nu apare? Un arbitru spune că volumul este bun, altul zice că e prost, şi atunci este chemat un al treilea arbitru sau un observator federal, ca să rămânem în registrul fotbalului, care spune după părerea mea merită sau nu merită şi atunci se ia o decizie în privinţa apariţiei acelei cărţi. Libertatea mea critică este limitată numai de obiectivitatea mea, în sensul că eu pot să spun orice despre o carte în măsura în care ceea ce spun eu se integrează sau se adaptează la obiectivitatea cu care judec cartea respectivă. E un lucru care pare complicat la prima vedere, dar odată ce te obişnuieşti cu el, îţi intră în reflex. După atâţia ani de cronică – s-au făcut de curând 15 – mi se par absolut elementare aceste lucruri care altora poate li se par exotice. Chiar dacă autorul care a scris o carte te-a calomniat, tu să scrii în obiectivitate şi seninătate despre cartea lui. Cartea nu are nicio vină pentru comportamentul autorului.

–         Dar, până la urmă, cum vă alegeţi cărţile? Vi se recomandă sau pur şi simplu vă aruncaţi ca vânătorul pe pradă?

–         Cărţile stau în vrafuri în biroul meu şi ambiţia mea este să nu ratez nicio carte importantă dintr-un an editorial. Într-un an calendaristic sunt 52 de săptămâni. Cu o cronică săptămânală, înseamnă că, într-un an, luând în calcul sărbătorile, ai cam 50 de cronici. Deci cam 50 de cărţi. Eu scriind în mai multe reviste am, să spunem, 70 de cărţi despre care scriu într-un an. Într-un an editorial în România apar mii de cărţi, deci un cronicar literar, în mod obiectiv, face o selecţie… Din cele, să zicem, 3000 de cărţi dintr-un an, poate să scrie despre maximum 70. E un act de brutalitate în această selecţie, nu? Este ceva groaznic pentru restul de 2930 de cărţi, de autori ai cărţilor pe care pur şi simplu le ignori.

–         Tocmai de asta vă întreb cum discerneţi.

–         Imediat vă spun, dar important este că n-o fac din răutate, ci pentru că nu se poate altfel. Dacă s-ar putea, aş scrie despre toate cărţile care apar, dar este o imposibilitate. Lumea trebuie să înţeleagă faptul că un cronicar nu poate să scrie despre toate cărţile care apar şi că nu trebuie să-i pisălogim pe cronicari. Am făcut mai demult comparaţia cu plăieşii din Sobieski şi românii. Plăieşii, puţini, asediaţi de Sobieski şi leşi, fugeau de la o fereastră la alta ca să dea impresia că sunt mai mulţi. I-am comparat cu cronicarii noştri literari care nu ştiu la care crenel să se mai ducă, fiindcă vin spre ei salve de cărţi care aşteaptă să fie comentate. Selecţia trebuie făcută, brutalitatea este implicită, răutatea nu, deci nu e un act de răutate, ci un act firesc al receptării. De aceea e bine să fie mai mulţi cronicari literari, să nu fie toată presiunea aşteptărilor pe unul singur. Din păcate, cu câteva excepţii, cronicarii noştri literari nu prea ţin pasul, adică nu au un demers care să se aşeze pe mai mulţi ani. Fac cronică un an, doi, după care se iau cu treburi pe care le consideră mai importante şi ies din câmpul receptării. Or, aici, dacă ieşi, cărţile nu aşteaptă să te întorci la cronică să le citeşti tu, ele apar în continuare în acelaşi ritm susţinut. Cum fac eu selecţia? Cum îmi dau seama că o carte este importantă înainte de a o citi? Sunt câteva indicii… E importantă editura la care a apărut cartea, sunt importante vocile critice care recomandă cartea pe coperta a IV-a, e important prefaţatorul care girează cartea, e importantă opera anterioară a celui care a scris cartea, sunt importante cronicile pe care le-au scris nişte colegi de-ai mei în care am încredere despre cartea respectivă, este importantă acea rumoare despre care vorbea Paul Cornea în cartea sa, Introducere în teoria lecturii: niciodată, când luăm o carte-n mână, nu suntem tabula rasa în privinţa ei, totdeauna putem să aproximăm, să constituim un set de elemente de care ea este legată. De pildă, a apărut acum, la Editura Charmides, romanul Ploile amare al lui Alexandru Vlad. Un roman foarte important al anului. Păi, pentru cine ştie de Alexandru Vlad şi ce-a mai scris, altfel cade pentru el acest roman pe care chiar îl aştepta. Sau cine are idee despre ce înseamnă Ion Mureşan în poezia românească aştepta şi ştia despre ce va fi vorba odată cu volumul său de anul trecut, cartea Alcool. Era absolut firesc ca eu să aştept acea carte şi s-o aleg din masa de volume de poezie care au apărut anul trecut. Lucrul este cu atât mai interesant la debut, unde chiar nu ai niciun fel de informaţie preliminară despre autor; dar nici acolo terenul nu este chiar virgin pentru că vezi unde a mai scris, iar internetul te ajută foarte mult în documentare. Un critic care are gust bun îşi dă seama, dacă nu din câteva versuri, din câteva strofe, de nivelul la care se plasează autorul respectiv. Am ajuns la faza de experienţă în care pot să-mi dau seama după două poezii în ce ligă evoluează respectivul autor.

 –         Sau cum spunea Hagi nu demult că-n cinci minute îşi dă seama de valoarea unui jucător.

–         Da, sunt faimoşii scouteri, care se duc în diverse campionate la juniori şi-i văd pe cei de perspectivă. Lucrul acesta este valabil şi în critica literară în privinţa selectării volumelor de debut. Anul editorial 2011 a fost unul foarte bun pentru debuturi, mai ales în poezie şi în critica literară. Deci în felul acesta îmi aleg cărţile, vreau să nu ratez nicio carte importantă şi, pe de altă parte, tocmai pentru că într-un an nu pot să scriu despre toate cărţile importante apărute în anul respectiv, îmi las un interval mai lung în care să pot reveni asupra cărţilor despre care nu am putut să scriu pentru că am scris despre vecinele lor de culoar; adică nu mi se pare ceva nelalocul lui să scriu în 2012 despre o carte apărută în 2010. Lucrurile nu sunt atât de rigide încât despre fiecare apariţie trebuie să scriem în săptămâna următoare, că altfel…

–         Dacă de la apariţie, alţi cinci critici au scris despre cartea respectivă, cum vă influenţează ce au scris ei?

–         E foarte bine când scriu şi alţii… Am dat odată un exemplu la un colocviu la Sibiu. Avem o hartă pe care o fixăm pe un perete, să spunem că este harta literaturii române contemporane. Şi eu, care sunt un critic, vin şi fixez harta aceea într-o pioneză. Pioneza aceea poate să cedeze, nu? Dacă însă în fiecare colţ al hărţii fiecare critic pune pioneza lui şi fixăm acea hartă în cel puţin patru puncte, harta are mai multe şanse să rămână pe perete decât dacă e un singur om care face această operaţiune de fixare. Deci cu cât scriu mai mulţi critici despre o carte, cu atât mai bine nu numai pentru cartea respectivă, ci şi pentru fiecare dintre aceşti critici, care-şi văd diagnosticul şi radiografia confirmate prin apropierea de verdictele celorlalţi. O carte care este lăudată de cinci critici are mult mai multe şanse să fie o carte bună decât o carte pe care-o laudă un singur critic, iar ceilalţi o ignoră. Şi de aceea este important ca pe acest câmp al receptării critice să fie mai multe voci care să se întâlnească fără să-şi propună neapărat asta, să se întâlnească prin scrisul lor şi nu prin eventuale telefoane prin care-şi propun să scrie despre acelaşi lucru.

 –         Există aranjamente în critică?

 –         Nu ştiu, or exista, eu am o reputaţie de om dificil şi nu mi s-a propus să intru în asemenea combinaţii. Dacă despre o carte au scris alţi critici înaintea mea, citesc cu mare atenţie ceea ce au scris ei, mai ales dacă e vorba de nişte critici pe care îi preţuiesc; pentru că, altfel, sunt şi nişte comentatori pe care nu-i mai citesc din motivul că timpul vieţii noastre este finit şi că nu merită să pierdem vremea decât cu lucrurile cu care merită să pierdem vremea. Pe cei în care am încredere, un Paul Cernat, un Alex Goldiş, un Marius Chivu şi alţi cronicari activi, îi citesc şi fie sunt de acord cu poziţiile lor şi atunci spun asta, fie nu sunt de acord cu ce susţin ei despre o carte şi atunci îi amendez, ceea ce fac şi ei în legătură cu mine. Din acest joc al receptării (pentru că noi nu receptăm numai cartea, receptăm şi critica făcută pe marginea ei) e firesc ca adevărul asupra unei cărţi să fie mai bine servit.

 –         Într-un limbaj amatoristic, bloggerii literari îşi dau cu părerea despre cărţi. Contează?

–         Vă spun că blogurile au rămas în urmă, acum suntem în era Facebook-ului. Eu însumi aveam un blog şi nu mai am în niciun fel nostalgia lui pentru că acesta era un fel de a discuta cu un grup foarte restrâns de oameni pe care nici măcar nu ţi-i alegi tu. În schimb, a fi pe Facebook înseamnă a fi într-o reţea. În momentul în care vorbim, eu am ajuns la aproape 4000 de prieteni. Din aceşti 4000, şi 10% dacă sunt nişte cititori foarte buni… Între a vorbi cu zece oameni despre cum ţi-ai plimbat căţelul şi a vorbi cu 400 de cititori buni despre cutare carte… Evident că experienţa Facebook este mult mai interesantă şi incitantă. Un al doilea motiv pentru care sunt foarte încântat de Facebook este că acolo se lucrează cu identităţile reale. Blogurile, ca şi forumurile, sunt terenul de acţiune a tot felul de impostori care semnează Gigel şi înjură ca la uşa cortului. Mai grav este când lucrul acesta se întâmplă în lumea autorilor. De pildă, eu i-am criticat cuiva o carte şi el îşi spune Gigel 2 şi mă clasifică aşa cum îi vine. Ei, pe Facebook nu se poate face acest lucru.

–         Credeţi că Facebook-ul vă ajută în promovarea cărţilor?

–         Da, Facebook mi-a deschis foarte mult ochii asupra cititorilor mei şi chiar asupra generaţiei din care sunt ei, asupra profilului lor de studii. E o mare bucurie pentru mine să văd că acest cititor al meu este tânăr, educat, foarte bine educat: şi un cititor pe care eu nu-l cunoşteam, pe care nu-l puteam aproxima decât vag. Primeam şi înainte mesaje, scrisori, telefoane, dar pe Facebook este oglinda întregului set de cititori, ceea ce este extraordinar de important pentru un autor, să ia contact cu aşteptările cititorilor. Facebook a devenit pentru mine un instrument prin care văd profilul cititorului român, ce-l interesează pe cititorul român, ce autori simpatizează cititorul român. Am făcut chiar sondaje de opinie şi de gust. Nu-i vina mea că la poetul preferat pe primul loc a ieşit…

–         Nichita?

–         Nichita Stănescu. Şi pe locul doi a ieşit Marin Sorescu. Era vorba de poeţi de după ’47. Pe locurile 3-4, M. Ivănescu şi Ileana Mălăncioiu.

–         Aţi făcut şi la prozatori?

–         Da, dar încă nu am dat rezultatele, deci nu le pot spune. Nu este un public care votează Dan Diaconescu. Este un public care în cunoştinţă de cauză votează numele amintite. Cum să nu te bucuri de această descoperire a profilului real al cititorului de astăzi? Când sunt atâtea teorii catastrofice, că nimic nu merge, totul e la pământ şi… Când te duci la teatru abia găseşti bilet, iar sălile de spectacol sunt pline, la târgurile de carte ne călcăm pe picioare la standurile editurilor, pe Facebook trafic şi cereri în fiecare zi… Cu amendamentul că trebuie să oferim şi noi ceva acestei cereri. Nu putem să fim mai prejos decât cei care ne fac cererea, trebuie să venim cu o ofertă care să satisfacă această cerere.

–         Bun. Tocmai pentru că aveţi această interacţiune cu cititorii, vreau să vă propun un caz concret. Să zicem că sunt un prozator nedebutat. Ce ar trebui să conţină primul meu roman ca să fiu şi pe placul criticilor, dar şi al cititorilor?

–         Nu e bine pusă problema. În primul rând, nimeni nu are de unde să ştie care va fi gustul publicului. Dacă am şti, am scrie toţi pe gustul publicului. Este întotdeauna un hazard obiectiv ca al avangardiştilor. Un prozator tânăr trebuie să scrie ceea ce consideră că este definitoriu pentru el, trebuie să scrie ceea ce cunoaşte el cel mai bine, în stilul pe care-l consideră el potrivit, să scrie din interiorul originalităţii lui, aşa cum şi-a construit el acea originalitate. El nu e scenarist, deci nu trebuie să facă un scenariu care să dea un film de succes. El nu trebuie să lucreze cu reţete. Un tânăr prozator să scrie ceea ce simte el că trebuie să scrie, să nu ţină cont de nimeni, iar după ce şi-a terminat manuscrisul să se ducă la un lector de carte foarte bun, cu mare experienţă, căruia să-i dea manuscrisul şi să aştepte verdictul. Eu însumi cu cărţile mele din ultima vreme am făcut acest lucru. Am făcut ce face în mod normal un debutant, dar eu spun că am făcut şi ce face în mod normal un scriitor profesionist. De-abia după ce lectorul îşi dă ok-ul… De pildă, la Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, una dintre cele mai importante cărţi de acum doi ani, s-a renunţat la vreo 200 de pagini şi a trecut prin mâinile a trei lectori profesionişti. Norman Manea, Gabriela Adameşteanu lucrează cu lectori profesionişti. După verdictul lectorului, merge la o editură, unde există consilieri, specialişti, coordonator de colecţie, referenţi, iar cartea dacă este bună se impune de la sine. Asta e singura reţetă: să scrii cât poţi tu de bine despre ceea ce cunoşti mai bine, după care să-ţi duci cartea la aceste vămi succesive ale sufletului cărţii. La o editură importantă există cel mai mare interes să apară cărţi bune ale unor autori tineri care să fie introduşi în felul acesta în sistem. După ce tânărul este lansat, promovat, difuzat, cartea lui ajunge la noi, la critici, iar unii strâmbăm din nas, alţii suntem entuziaşti. Apoi cartea ajunge la jurii, care sunt împărţite, iar vămile continuă… Dar, aşa cum a reuşit Filip Florian, cu Degete mici, şi care acum este un autor tradus în nu ştiu câte limbi, poate să reuşească oricine. Aşa cum a reuşit Dan Lungu, poate să reuşească oricine. Aşa cum şi Filip Florian a ştiut să-şi gândească perfect primul roman, nu trebuie să ne grăbim, că nu vine sfârşitul lumii, trebuie să lucrăm pe o carte la modul maniacal dacă este nevoie. Nu este important câte cărţi scoatem, ci ce fel de cărţi scoatem. Ion Barbu a scos un volum de poezii şi o plachetă. Atât. Eminescu are un volum, nu? Producţia pe stoc face rău autorului şi până la urmă ajungi să nu te mai ia nimeni în seamă.

–         Înainte de a dialoga cu Octavian Paler spuneaţi că eraţi impresionat şi intimidat de personalitatea sa. Astăzi vă mai intimidează vreo personalitate?

–         Cred că se vede din emisiunea mea de la TVR Cultural că sunt atras de personalităţi. Pe mine orice valoare mă impresionează. La cel valoros vezi întotdeauna liniştea, relaxarea, umorul. Paler era un om cu foarte mult umor; chiar dacă la emisiuni avea o figură profetică, era mai degrabă o mască, adică nu putea să meargă la emisiuni, să vorbească despre criză sau despre aspecte mizerabile ale vieţii politice şi să râdă. În particular, era un om cu foarte mult umor şi cu o seninătate extraordinară, un om de care nu-ţi venea să te mai desprinzi. Îmi plac interviurile şi-o să mai fac pentru că îmi place să stârnesc o personalitate în a se devoala, în a se arăta, în a se expune cititorului. Pentru că, dacă nu făceam chestia asta, Octavian Paler murea fără să mai existe o carte de convorbiri cu el.

–         Dan C. Mihăilescu spunea despre această carte că e un fel de testament, că practic aţi terminat-o cu puţin timp înainte de dispariţia lui Octavian Paler.

–         Da, dacă eu nu aveam ideea, această carte nu ar fi existat şi ar fi fost mare păcat. Vorbeam la început de acea ţesătură pe verticala temporală. Dacă generaţia următoare nu face acest efort de apropiere de generaţia anterioară, legătura se rupe; şi o cultură în care legăturile s-au rupt va fi ruptă în continuare. Cum îi tratezi pe cei de dinaintea ta, aşa vei fi tratat de cei de după tine. Observa foarte bine Nicolae Prelipceanu într-un dialog, spunea că unii dintre tineri au convingerea că totul începe cu ei, iar unii dintre bătrâni au convingerea că totul se termină cu ei. Din fericire, ca de obicei, adevărul este la mijloc, nici nu se termină cu bătrânii, nici nu începe cu tinerii.

–         Pentru final… Vă rog să-mi spuneţi în pielea cărui scriitor aţi vrea să fiţi măcar pentru 24 de ore.

–         S-a făcut şi observaţia că toţi vrem să fim Eminescu, dar să nu trăim ce-a trăit Eminescu. Eu aş intra bucuros pentru 24 de ore în pielea unui critic literar, dar care a fost şi prozator, memorialist, şi anume Lovinescu, care a creat epoca interbelică din punct de vedere critic. El este cronicarul şi criticul care a construit epoca interbelică din interiorul ei, ceea ce, mutatis mutandis, păstrând toate proporţiile, mă străduiesc să fac şi eu în această epocă, şi-atunci intrarea mea în pielea lui Lovinescu pentru 24 de ore are şi o logică. Nu este vorba de o fantasmă de substituţie sau de compensaţie, ci este faptul că văd în el pe marele critic şi cronicar literar al literaturii române, pe inventatorul modernităţii literare româneşti, pe cel care practic murind în ’43 moare odată cu epoca pe care a creat-o. Aş vrea să fiu 24 de ore în pielea acestui critic pentru că a fost foarte exigent şi, în acelaşi timp, poate cel mai generos critic din istoria literaturii noastre, fără niciun fel de prejudecăţi, fără niciun fel de parti-pris-uri. Spre deosebire de Maiorescu, care făcea tot felul de alianţe literare şi-şi desconsidera adversarii, făcea conspiraţii ale tăcerii cu grupul lui astfel încât adversarii literari să fie puşi la colţ pe coji de nucă, Lovinescu avea puterea de a recunoaşte meritul literar al unui adversar de idei şi avea obiectivitatea de a scrie, de pildă, despre Călinescu pagini admirabile deşi Călinescu îl ironiza şi-l parodia adesea.

–         Înţeleg că e un fel de model.

–         Nu e numai un fel de model, e chiar Modelul, şi este criticul care şi-a deschis practic casa pentru a veni toţi scriitorii, mari şi mici, la cenaclul lui, care şi-a oferit timpul vieţii lui pentru toţi veleitarii, scriitoraşii şi scriitorii. Majoritatea dintre ei, după ce veneau la cenaclu şi-l ascultau foarte respectuoşi, se duceau şi-l bârfeau la cârciumă şi-l insultau prin gazete. Vorbesc aici inclusiv despre Camil Petrescu, Eugen Ionescu sau Ion Barbu, deci scriitori de primă mărime. Cu toate acestea, Lovinescu a rezistat calm şi surâzător, şi-a ţinut cenaclul până la moarte şi a apărat din interiorul ei frumuseţea meseriei de critic fără să fie în Universitate, în Academie, fără să aibă niciun fel de funcţii, onoruri şi aşa mai departe. Lui i-a fost suficient să fie Lovinescu.

Daniel Cristea-Enache s-a născut în Bucureşti, la 19 februarie 1974. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti (1996), ca şef de promoţie, iar în 2005 a devenit doctor în Filologie (summa cum laude), cu o teză despre Ion D. Sîrbu. A fost corector la Contemporanul-Ideea europeană (1994-1996), redactor la Caiete critice (1996-1999), asistent de cercetare la Institutul de Istorie şi Teorie Literară G. Călinescu (1997-2002), asistent la Catedra de Literatură română a Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti (din 2000), secretar general de redacţie la Editura Fundaţiei Culturale Române (din 1999), ulterior director la Editura Institutului Cultural Român şi redactor asociat la Adevărul literar şi artistic (2003-2005), precum şi director de imagine la Grupul Editorial Corint (2005-2007). A ţinut săptămânal cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). A semnat volumele: Concert de deschidere (2001), Ileana Mălăncioiu. Recursul la memorie (2003), Sertarul Scriitorului Român (Dialoguri pe hârtie) (2005), Bucureşti Far West (Secvenţe de literatură română) (2005), Un om din Est (Studiu monografic) (2006), Convorbiri cu Octavian Paler (2007), Timpuri noi (Secvenţe de lietratură română) (2009), Lyrica magna (Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu) (2010), Cinematograful gol (2011). În prezent, este conferenţiar universitar, consilier editorial la Editura Polirom şi cronicar literar la revista Observator cultural.

Interviul a fost publicat, în formă prescurtată (din lipsa spaţiului), în “Observatorul militar” din 14 martie 2012.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *