Lectura, tranzacţie între competenţe

  •  
  •  
  •  
  •  

Umberto Eco a scris volumul acesta când avea 77 de ani (publicam această cronică pe când scriitorul avea 80). De aceea, titlul cărţii poate nedumeri, numai că Eco lămureşte problema încă din primele rânduri. A debutat ca romancier, cu Numele trandafirului, pe la 48 de ani, şi de atunci nu a publicat „decât” cinci romane. Au trecut, aşadar, 29 de ani între publicarea primului roman şi acest volum de confesiuni, timp suficient pentru ca „tânărul romancier”, care-l ţine strâns de mână pe profesorul de semiotică, să acumuleze o experienţă numai bună de împărtăşit celor care vor să descifreze labirintul din spatele foii scrise.

Teoretician recunoscut, Eco nu plonjează în morga posibilă a omului care citeşte şi scrie de-o viaţă, ci ştie să fie amuzant: „Nu aparţin acelui grup de scriitori slabi care susţin că scriu doar pentru ei înşişi. Singurele lucruri pe care scriitorii le scriu pentru sine sunt listele de cumpărături”. Tonul cărţii nu este atât de aplicat precum cel din „Romancierul naiv şi sentimental” (Orhan Pamuk), pentru că se simte cercetătorul obişnuit să diagnosticheze, să facă statistici şi analize. Totuşi, Umberto Eco ştie să-l menţină accesibil atât cititorilor „din plăcere” (sau naivi, cum îi prezintă Pamuk), cât şi celor obişnuiţi să citească şi printre rânduri (cititori sentimentali, după clasificarea turcului). Eco abordează noţiunile de cititor model sau epiric şi de autor model sau empiric, şi exemplifică folosind pasaje din propriile romane.

Pe de altă parte, Pamuk spunea că romanul este un fel de plonjare într-un alt univers, că scriind un roman e ca şi cum ai picta şi ai intra în peisaj descriind ce se întâmplă în jurul tău. Ei bine, Umberto Eco spune ceva asemănător: „Pentru a fi în permanenţă conectaţi emoţional cu locuitorii unei lumi posibile ficţionale, e necesar să satisfacem două cerinţe: (1) trebuie să trăim în lumea posibilă ficţională ca şi cum am trăi neîntrerupt într-un vis cu ochii deschişi şi (2) trebuie să ne comportăm ca şi cum am fi unul dintre personaje”. Menţiunea lui Eco este valabilă şi pentru scriitori, dar şi pentru cititori, iar în privinţa actului lecturii, italianul consideră că acesta presupune „o tranzacţie complexă între competenţa cititorului (cunoştinţele despre lume pe care le deţine) şi acel gen de competenţă pe care un text dat îl postulează pentru a fi citit într-o manieră economică – prin aceasta înţelegând o manieră care sporeşte înţelegerea şi plăcerea lecturii textului şi care este susţinută de context”.

Eco nu face dezvăluiri senzaţionale, ci vorbeşte despre cum se documentează şi despre ce înseamnă munca la un roman. Despre coincidenţe apărute între numele alese de el pentru câteva personaje şi referinţe din literatură descoperite de cititori atenţi la detalii. Iar concluzia este tristă pentru aspiranţii care vizează succesul facil: inspiraţie este un cuvânt artificial, un şiretlic folosit de unii scriitori pentru a dobândi mai mult respect ca artişti. Cum spune vechiul adagiu, geniul e zece la sută inspiraţie şi nouăzeci la sută transpiraţie”.

Naraţiunea este guvernată de dictonul latin „Rem tene, verba sequentur” – „Stăpâneşte subiectul, cuvintele vor urma” -, în vreme ce pentru poezie ar trebui să îl adaptăm astfel: „Stăpâneşte cuvintele, subiectul va urma”.

Umberto Eco, „Confesiunile unui tânăr romancier”, Editura Polirom, 2011

Sursa foto reprezentativă: www.theguardian.com

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *