Imaginaţie cu scântei

  •  
  •  
  •  
  •  

Scriam în introducerea interviului pe care i l-am luat lui Adrian Georgescu în vara anului 2008 că este genul de om în stare să trateze cu zâmbetul pe buze chiar şi oribila durere de măsea. Jurnalist, Adrian Georgescu mărturisea că lucra la trei stiluri de proză, iar probabilul roman aştepta doar un subiect foarte bun. „E foarte posibil să mă trezesc odată din somn şi să zic: băi, mi-a venit o idee!

Nu ştiu dacă ideea de a scrie Câteva sfârşituri de lume i-a venit lui Adrian în somn. Ce ştiu este că, dincolo de durerea de măsea, el tratează zâmbind până şi chestiunile serioase pentru umanitate, iar sfârşitul lumii este, fără a ţine cont de izul său uşor tabloid, un subiect la care fiecare s-a gândit măcar o dată-n viaţă. Mai ales astăzi, când învăţăm să interpretăm – vrem, nu vrem – prezicerile mayaşe.

Astfel, prin nouă proze scurte, profund legate între ele, cel pe care n-am cum să-l evit în pagina de comentarii a Gazetei Sporturilor vorbeşte despre sfârşitul lumii, plecând din sus în jos, dinspre macro spre micro. Prozele sale ne dezvăluie ce se întâmplă în Purgatoriu, dar şi la nivelul viruşilor sau al quarcilor. Între cele două extreme, se odihneşte, ca un boier la ceas de siestă, umorul. Iar umorului îi dă târcoale un soi de imaginaţie cu scântei, care te face să declami, precum Radu Cosaşu: „Clipă, stai! Fii blândă! Pe omul ăsta lasă-l în viaţă – are vervă, are frază, are stil şi ştie să râdă!”.

În Purgatoriu, vedem cum cum Marcel Proust, care ţine cursuri de organizare judicioasă a timpului liber (sic!), îl pune la podea pe James Brown, iar Arhimede, îmbrâncit şi ud leoarcă, alunecă, se prinde de-o balustradă şi ţipă: „Daţi-mi un punct de sprijin! Urgent!”. În zonă se află numai Einstein, care-i răspunde dezamăgitor: „Totu-i relativ, prietene”, iar Arhimede cade pe trepte…

La Adrian Georgescu, maşinile trăiesc poveşti de dragoste. Astfel, două dintre ele „şi-au desenat inimi de cauciuc ars pe asfalt, apoi s-au iubit din toate puterile, până la strâmbarea barelor şi îndoirea caroseriilor, până la istovirea curelelor de distribuţie…”. Dar, în acelaşi timp, tot ele sunt la originea revoluţiei care cheamă sfârşitul lumii. De aceea, pare firesc să ne întrebăm: „Conştiinţa există la ieşirea de pe banda de producţie ori apare în timpul reviziei?”.

Cu imaginaţia lui Adrian Georgescu, intrăm până şi în Recycle Bin, locul în care aflăm că secundele curg altfel. „Clipele stăteau lungite pe paturi, pălăvrăgind şi formând astfel minute. Minutele îşi găseau şi ele câte-un subiect de dezbătut şi uite-aşa, până să-şi dea seama ce şi cum, se forma o oră. Aceasta se mai zgâia pe pereţi, încercând să răzuiască o pată cu unghia de pe tapet, şi pe nepusă masă în cameră apărea o altă oră, cu care prima se aşternea la sfat…”

În Game over, proza cu care se închide volumul, personajele, între care o femeie atât de frumoasă încât „dacă Venus din Milo ar fi avut braţe, ar fi aplaudat-o până şi le-ar fi pierdut din nou”, încearcă să-şi construiască propriul destin. Un final potrivit pentru acest volum, care forţează continuu limitele. Pare doar debutul fericit al unei cariere de scriitor, capabil să conjuge cu un zâmbet în colţul gurii viaţa şi moartea. Până la urmă, singurul mod în care putem ieşi cu picioarele înainte din această lume este „să murim de râs”.

Adrian Georgescu, „Câteva sfârşituri de lume”, Colecţia Râsul lumii, Editura Humanitas, 2011

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *