Crimă în numele mântuirii

  •  
  •  
  •  
  •  

Titlul romanului reprezintă începutul primului şi ultimului capitol. Pe la 10 ani, naratorului nenumit îi moare mama de cancer. Rămâne cu tatăl său, faţă de care dezvoltă o antipatie extremă, a cărei unică soluţie dezrobitoare ajunge să fie crima, săvârşită în numele unei credinţe ciudate. Autorul ei îşi mărturiseşte spre final credinţa în Dumnezeu, „creatorul nu al Cerului sau al Pământului, ci al Iadului şi Purgatoriului, unde eu cobor pentru mântuirea tatălui meu şi a mea deopotrivă”.

După cum e structurat, romanul (debut pentru Mario Sabino) oferă justificarea unei crime. În ramă, fiul-criminal, internat într-o clinică de psihiatrie, redă conţinutul unui alt roman, neterminat, scris înainte de gestul „mântuitor”. În romanul-ramă, există un părinte pe nume Farfarello (sinonim pentru Diavol în literatura italiană timpurie) care zice că „nici măcar Diavolul nu-i ateu”. Pe de altă parte, acel preot, alături de un amic, pune bazele „hedonismului creştin”, care se baza pe o logică simplă: „dacă este voia lui Dumnezeu ca toţi oamenii să fie fericiţi şi este normal ca oamenii să-i fie pe plac lui Dumnezeu, cel mai firesc ar fi să profiţi la maximum de experienţele senzoriale dăruite de creator”.

Cartea e plină de astfel de idei filosofice speculative. „Nu-l subestima pe Diavol. El e parte din Dumnezeu şi s-a născut din plictisul Său, care dăinuie încă în fiecare dintre noi… El însuşi a căzut în păcat atunci când s-a lăsat pradă plictiselii şi l-a creat pe Diavol, devenind totodată Creatorul păcatului.” Toate par expuse ca să-i ofere criminalului justificare. Mai mult decât atât, vina este asumată, iar vinovatul nu fuge nici măcar prin sinucidere, aşa cum face altul, care, în romanul-ramă, îşi ucide soţia. „Tata mă chinuise din copilărie, mă abandonase după moartea mamei, îmi sedusese soţia şi o forţase să continue relaţia cu el, iar mai presus de toate, îmi uzurpase rolul de tată lăsând-o însărcinată. Unde era logica în toate acestea?” Cam asta se întreabă criminalul.

După mine, nicio crimă nu are logică, dar rămâne să vă convingeţi în privinţa acesteia citind cartea. Despre cel ucis, naratorul spune că „nu era capabil să distingă între dorinţa proprie şi realitate” şi că „nu se gândea la consecinţele acţiunilor sale”. Criminalul pare a se gândi la consecinţe şi crede că gestul său va repara răul reprezentat de existenţa tatălui. De asta nu fuge, nu se sinucide, ci comite crima şi acceptă pedeapsa, oricare ar fi ea. „…Nu există nicio carte remarcabilă al cărei subiect să nu fie nefericirea… De ce? Pentru că trebuie să fii nefericit în esenţă ca să scrii o carte şi să cauţi puţină fericire prin actul scriiturii.” Când îşi justifică gestul, criminalul pare fericit.

Mario Sabino, „Ziua în care mi-am ucis tatăl”, Editura Humanitas, Cartea de ne noptieră, 2012

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *