Roman bun, fără zâmbet

  •  
  •  
  •  
  •  

Copertă mai proastă, rar. Carte mai bună, la fel de rar.

Bătrâna Aliide Truu o găseşte în curtea casei sale dintr-un micuţ sat estonian pe tânăra Zara. Zara vorbeşte un fel de estoniană veche, este murdară şi temătoare. Îi este teamă să nu fie prinsă de peştele ei. În sutien, Zara adăposteşte o fotografie cu două fete. Fetele acelea sunt surori. Una dintre fete e Aliide, iar cealaltă, sora lui Aliide. Care este legătura dintre Zara şi Aliide, şi ce caută acea fotografie la Zara aflaţi citind cartea.

Ce place la romanul lui Sofi Oksanen? Nu e o ierarhie, ci o simplă enumerare: povestea (în care intră comunişti, securişti, muşte, morţi, violuri, deportări etc.), construcţia (capitole scurte, decupate de pe firul temporal şi amestecate aparent anapoda, dar aşezate astfel încât să nu dezvăluie misterul decât atât cât vrea dumnezeul cărţii) şi stilul (rece şi melodios, face un fel de slow motion cu unele secvenţe narative; legătură cu portughezul Peixoto, prin enumerări şi ritmul de cal strunit – poate părea ciudat, dar la asta m-am gândit în timpul lecturii, Oksanen pare că trage de hăţuri uneori, grăbind ritmul, iar alteori, saltă uşor în şa, lăsând calul în voie).

Ce nu place? Coperta. Legătură subţire cu subiectul. Cred că ar fi zeci de variante mai bune decât asta, iar la dragoş găsiţi cel puţin câteva exemple, din alte ediţii.

Dacă aş scrie un roman, l-aş scrie precum Sofi Oksanen, chiar dacă n-am zâmbit o secundă (Sincer? Poate doar în gând, de frumuseţea estetică a scriiturii). Dacă aş putea, aş merge s-o văd, mai ales că e în Bucureşti. Marţi, 27 martie, ora 18.00, lansare la Cărtureşti Verona.

Unul dintre fragmentele care mi-au plăcut. Zara, ascunsă într-o cămăruţă, asistă din umbră la vizita peştelui în casa lui Aliide. Zara crede că peştele îi arată lui Aliide câteva fotografii cu ea ca prostituată.

„Aliide văzuse fotografiile. Umilinţa o furnica pe sub piele, de parcă ar fi fost plină de răni pe jumătate cicatrizate. În curând, uşa o să se deschidă cu forţă. Trebuia să închidă ochii, în adâncul cămăruţei, şi să-şi închipuie că era în altă parte, era o stea, urechea lui Lenin, un fir de păr din mustaţa lui Lenin, un fir desenat pe un poster de carton, colţul unei rame de fotografie, o ramă ciobită, strâmbă, de ghips din colţul unei camere. Era praf de cretă pe suprafaţa unei table, într-o sală de clasă liniştită şi sigură, era vârful de lemn al unui arătător…”

Sofi Oksanen, „Purificare”, Editura Polirom, 2012

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *