Noapte bună, copii!

  •  
  •  
  •  
  •  

În perioada comunistă, patru copii visează să plece Dincolo. Trei dintre ei reuşesc, e vorba de Leo şi Cristina, apoi Marius. Paul, nu. Prima încercare, în 1986, chiar în zilele în care Steaua era la Sevilla pentru finala Cupei Campionilor Europeni, se lasă cu un eşec traumatizant. Cu excepţia lui Paul, reţinut acasă din cauza unor probleme de sănătate, cei trei copiii sunt prinşi la graniţa cu Serbia, iar teroarea la care sunt supuşi de grăniceri – „ultima noapte a copilăriei” – îi va marca pe viaţă. Totuşi, la începutul anilor 90, Leo şi Cristina reuşesc să plece, după care îi fac chemare şi lui Marius (nu şi lui Paul, cumva exclus din grup ca urmare a neparticipării la episodul trist din 86).

Scurtând povestea, frumos înnodată de Radu Pavel Gheo prin salturi în timp şi pasarea acţiunii de la vocea lui Marius la cea a lui Paul, aflăm că Marius ajunge vânzător la RadioShack, un magazin de electronice, Leo devine body-guard de disco-bar şi vinde marijuana, iar Cristina, actriţă porno de mâna a doua. N-aş vrea să vă dezvălui prea multe din acţiune, pentru că romanul e prea frumos ca să nu-i simţiţi pe propria piele trăirile. Aş zice doar că Tărâmul Făgăduinţei nu se dovedeşte a fi chiar ce îşi imaginaseră copiii la începutul anilor 80. Iar visul lor se transformă, mai devreme sau mai târziu, în eşec şi este foarte interesant să vedeţi cum se întâmplă acest lucru. Unii dispar, alţii mor. Singurul care pare să se bucure de reuşită este Paul, cel care nu emigrează. Visul lui, acela de a deveni scriitor, se împlineşte… Dar şi la el, romanul de debut nu reuşeşte la fel de bine ca ale unor colegi de generaţie şi, de aici, frustrări care ştirbesc din deplinătatea bucuriei.

Radu Pavel Gheo m-a surprins foarte plăcut. Nu-mi imaginam ca romanul lui să fie atât de bun… Citisem fragmente prin nişte reviste, iar dialogurile îmi sunaseră cam neşlefuite. Îmi păruse o literatură stângace. Acum, la lectura integrală, foarte puţin din sentimentul acela de necizelare mi-a revenit în minte. Mi-a plăcut foarte mult construcţia, realismul magic pe care l-a picurat exact cât trebuia şi faptul că a ştiut să-mi ţină interesul treaz chiar dacă romanul său e unul lunguţ (496 de pagini). Chiar îmi pare rău că nu l-am citit mai devreme…

“Mă gândesc că fiecare scriitor are întotdeauna un proiect major, visează să scrie o carte în care să cuprindă o lume după placul inimii lui. Pentru mine, cel puţin deocamdată, „Noapte bună, copii!” e acea carte – şi e ceva ce n-am mai spus despre niciuna din cărţile mele anterioare.” – Radu Pavel Gheo (de aici)

Din roman, cu privire la personajul Paul:

„Serios, Paul! Eşti scriitor, nu? Atunci ştii foarte bine că nu tema face o carte, ci talentul scriitorului. Ce scoate el din ea. Tu îl ai. Dar trebuie să găseşti o metodă să-l faci pe omul ăla care citeşte cărţi să afle că ai talent şi că merită să te citească, deşi eşti român, deci nu un Faulkner. Îl ademeneşti, îl cucereşti cu ce ai şi poate că atunci descoperă că eşti un Faulkner. La urma urmei, nu asta face întotdeauna un scriitor?”

„Ar fi renunţat la scris dacă i-ar fi spus cineva că n-are talent, că scrie prost, că nu există niciun om care să reziste să-i citească până la capăt bazaconiile? Dar dacă i-ar spune-o o sută de oameni? Nu, nici vorbă. N-ar renunţa. Ar scrie în continuare, convins că cei o sută, ba chiar o mie, zece mii de oameni greşesc ori nu-i înţeleg geniul. Doar s-au mai văzut cazuri, nu?”

Radu Pavel Gheo, „Noapte bună, copii!”, Editura Polirom, 2010

Blogul autorului – aici.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Noapte bună, copii!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *