“Cinci minute pe zi” de Lavinia Branişte

26 de proze scurte în 160 de pagini. Unele proze sunt chiar mai scurte de o pagină.

Autoarea are 29 de ani şi a mai publicat un volum de versuri, Poveşti cu mine, în urmă cu şase ani. Cinci minute pe zi reprezintă debutul său în proză.

Am urmărit-o citind din carte, în toamnă, la Festivalul Internaţional de Literatură. M-a amuzat şi câştigat, drept pentru care, la câteva luni distanţă, i-am căutat cartea, exemplar unic pe raftul librăriei Cărtureşti de la Muzeul Ţăranului Român.

Acum, din cele 26 de proze, vreo 6-7 mi-au plăcut foarte tare, tot cam atâtea (inclusiv cele mai scurte de o pagină, introspective şi prea profunde pentru ce vrea volumul ăsta jucăuş) mi s-au părut greu de înţeles (citeam proză, nu poezie), iar restul m-au lăsat indiferent, adică au fost bunicele, dar fără nimic deosebit. Şi dacă mi-au plăcut foarte tare 6-7 proze, cred că e mai mult decât bine… Poate că Lavinia ar vrea să ştie şi care mi-au plăcut. Păi, să zicem, în ordinea includerii în volum: Zoo (super proză, când tipa duce la grădina zoologică, cu un ARO, un vultur pleşuv în vârstă de şase ani), Cosmo (interviu de angajare la revistă), Foto-aventură (se trezeşte unica femeie, pe lângă modelul-obiect, la un atelier foto nud în Deltă), Săvârşin (tabără de creaţie, ea ajunge să conducă un tractor cu care transformă-n bucăţi o vacă 🙂 ), deci patru până acum. Cinci, De la înălţime (e atât de îndrăgostită încât se lasă legată cu coarda elastică şi sar împreună de pe un pod; ea vomită, el o face cretină…). Şase, Mai stăpână pe furia mea (ea caută înlocuitor(i) pentru o echipă de trei care se chinuie de vreo lună să-i facă baia şi să-i schimbe două uşi). Mă opresc la şase, deşi, pentru fragmente, aş mai adăuga şi alte titluri, numai că le-aş fura din categoria celor bunicele…

Parcă am citit confesiunile lejere, relaxate, ale unei tinere… Vârsta naratoarei: 20-25. E timidă, dar nu atât de timidă încât să nu îndrăznească să se urce la volanul unui tractor atunci când vrea să facă impresie. E nostalgică şi veşnic despărţită (iubitul e mereu cel care-i dă papucii). E autoironică, ambiţioasă, meditativă, schimbătoare şi superficială. Dar este toate acestea numai dacă presupunem că e o singură ea de la începutul la sfârşitul volumui.

Oare de ce Cinci minute pe zi? În armată e o vorbă, pe care o redau aproximativ, cum că doar cinci minute (pe zi) tre’ să fii deştept. În cazul volumului, îmi pare că e vorba de acele cinci minute în care poţi hotărî să fii aşa cum vrei, în ciuda aşteptărilor celorlalţi, fără teamă sau calcule de risc. E vorba despre a fi altfel, de a lăsa personalitatea în voia ei, măcar cinci minute pe zi.

Aş citi un roman de Lavinia Branişte, scris precum proza Zoo

„Îmi imaginam cum o fi ajuns ăsta la noi, tot într-o cuşcă, în avion, cu multe escale. Era la fel de trist ca la plecare, poate ar fi trebuit să-i dau măcar nişte apă, dar habar n-aveam cum să faci să dai apă unui vultur, iar schema cu palmele căuş nu cred că ar fi mers. Am început să vorbesc cu el.

–          Ţi-e cald, bătrâne? Hai că mai avem puţin şi ajungem…”

A, şi mi-am amintit. Laviniei o să-i placă afirmaţia asta… Cele şase proze pe care le-am ales mi-au plăcut mult mai mult decât unele inserate în Antologia Granta, aşa că… Spor la scris!

Lavinia Branişte, „Cinci minute pe zi”, Casa de pariuri literare, 2011

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *