Poezii în care triumfă nenorocul

„istoria e poezia învingătorilor, / iar poezia istoria celor Citesc poezie rar, foarte rar. Şi aş zice chiar din păcate, mai ales după ce l-am descoperit pe Ioan Es. Pop. Dacă aş fi citit mai des poezie, aş fi aflat mai devreme şi de acest poet, care a trecut demult de zece volume publicate. Sau poate ar fi corect să spun că mi-a fost descoperit, din moment ce prietenii, şi nu mişcarea-mi haotică printre rafturile bibliotecii, m-au tras de mânecă să-mi fac timp şi de poezia Uneltelor de dormit.

Ioan Es. Pop spunea că volumul Unelte de dormit este cartea unui călugăr care n-a găsit cui să se roage încă. Afirmaţia aceasta m-a prins în cârlig şi-am aşteptat cuminte până când poetul de 54 de ani, originar din Maramureş, a început să-mi „vorbească” în versuri, nu ca să mă adoarmă, ci ca să mă trezească în mijlocul unei lumi aglomerate, în care omul este mic (un fir de nisip înfăşurat într-o sută de piei de vită), cerul, departe, iar intrarea în istorie, interzisă. Totul sună a intermediar, ceva pleacă, ceva vine, nimic nu e integral, decât, poate, aşteptarea.

Sunt patru secţiuni în acest volum: în caz că ţi se face somn mai devreme, şi cei din urmă vor fi cei din urmă, potriviri după alecsandri & co. şi dincolo. Apelând la simţurile iubitorului de literatură şi fără a mă inspira din criticii profesionişti, am interpretat poeziile lui Ioan Es. Pop ca pe nişte jocuri foarte serioase cu soarta, cu spaimele, cu sfârşitul. Nefericirea se-ntăreşte ca cimentul şi, până la urmă, tot nenorocul va triumfa.

până la doi-trei ani, îngerul tău/ şade în apropierea ta./ sunteţi cam de aceeaşi greutate./ îl poţi vedea, auzi, pipăi. apoi, însă,/ el, care e energie pură, se înalţă puţin,/ iar ochii tăi, care nu se mai uită în sus,/ îl pierd din vedere. auzul tău, care se/ îngroaşă, nu-l mai poate auzi.

A scrie nu oferă mântuire, spunea, acum câţiva ani, Ioan Es. Pop. În schimb, am trăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemânări. Are o naturaleţe rară pentru scriitorii premiaţi, iar acest lucru, mână-n mână cu imaginaţia sa fermecătoare, te cucereşte de la prima „întâlnire”. Apreciez la poeziile lui Ioan Es. Pop faptul că sunt accesibile. E un lucru mare în nişte vremuri în care se scrie poezie într-un stil deopotrivă echivoc şi ermetic care, din punctul meu de vedere, al unui cititor obişnuit de literatură, îndepărtează.

Nu sunt un profesionist, ci un amator, un iubitor de poezie, a spus recent Ioan Es. Pop. Modestie? Nu ştiu… Dar sună interesant din partea unui poet premiat de la debut până la acest ultim volum.

„viena, londra, paris… toate veneau de dincolo şi dincolo se întâmplau toate. când nimic nu mai părea posibil, dincolo era singurul posibil, deşi nu-l întâlniserăm vreodată. iubirea locuia dincolo. norocul locuia dincolo. speranţa locuia dincolo. dumnezeu locuia dincolo.

apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat astfel că nu la acel dincolo visaserăm când am ajuns dincolo. zece ani mai târziu, când despre dincolo nici nu se mai vorbea, am înţeles că de fapt cu cât ajungeam mai dincolo, cu atâta dincolo se-ndepărta, nu mai locuia nici la viena, nici la londra sau paris, nici măcar la tokyo sau new york.”

Ioan Es. Pop, „Unelte de dormit (cu 10 desene de Dumitru Gorzo)”, Editura Cartea Românească, 2011

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *