Nişte muşte-ntr-o cameră – “Cevengur” de Andrei Platonov

  •  
  •  
  •  
  •  

S-a-ntâmplat ca, la câteva ore de la terminarea lecturii la romanul „Cevengur”, pe un post de ştiri de la noi să se discute tangenţial despre comunism. Şi zicea unul dintre invitaţi că, în acea perioadă, nu s-au născut oameni în sensul unor personalităţi puternice, ci aşa, câte un pic de om în fiecare nou-născut. Ideea mi s-a părut tare interesantă, numai că, prezentatoarea, „foarte curioasă” de expunerea respectivă, a tranşat astfel: Da, vom discuta şi despre acest lucru… după câteva minute de publicitate.

Cu mintea plină de „Cevengur”, o astfel de reacţie a părut desprinsă din Platonov. Adică, da, iată o idee adevărată, dar să nu uităm că trăim în capitalism, aşa că, să lăsăm puţin gânditul şi să ne luăm banii pe publicitate.

„Cevengur” e un roman doldora de comunism, e o utopie tristă scrisă pe fondul desprinderii societăţii ruse de aura imperiului şi a căutării unei identităţi cât mai apropiate de perfecţiune. Scris de cel mai mare dintre cei 11 copii ai unui mecanic de locomotivă, prezintă un orăşel, Cevengur, în care „se exersează” comunismul ideal, cu “ţărani” care nu muncesc şi care aşteaptă de la natură mâncarea. Singurul efort pare a fi cel al ruperii ierburilor şi al pregătirii hranei. Numai că treptat apar tot felul de nevoi sau de situaţii care dau peste cap acea imaginată perfecţiune. Moare un copil, iar locuitorii din Cevengur se întreabă care sistem se poate considera perfect atât timp cât în el mor copiii? Apoi, cevengurenii simt nevoia de femeie, încă un semn al imperfecţiunii, şi pleacă în căutarea unor femei dornice să fie mame sau soţii pentru bărbaţii din Cevengur. Apar găuri într-un acoperiş, aşa că e nevoie de puţină muncă pentru a le repara. Sunt necesare pregătiri pentru anotimpul rece, aşa că unii se apucă de tăiat lemne. Pe scurt, se munceşte chiar şi în comunismul din Cevengur, iar când orăşelul e atacat, fiecare pune mâna pe armă pentru a-şi apăra comunitatea. Saşa Dvanov, eroul pe care-l urmărim de la început până la sfârşit, fuge pe calul Forţa Proletară, pentru a reveni la locul în care a murit tatăl său, lacul Mutiovo. Caută astfel salvarea pe care Cevengur nu i-a oferit-o…

Există spre finalul cărţii o imagine simbolică: un personaj priveşte muştele dintr-o cameră şi, în paralel, păsările care zboară pe cerul Cevengurului. În fond, cred că unul dintre sensurile romanului este de a vedea că, indiferent de sistem politic, există întotdeauna nişte limitări (cum sugerează şi experienţa cu prezentatoarea), o cameră în care suntem găzduiţi precum obiectele unui experiment, nişte păsări care pot zbura sub cer, dar niciodată deasupra lui, nişte muşte care se învârt într-o cameră având iluzia infinitului.

„Cevengur” a fost una dintre cele mai dificile lecturi din ultimul timp. Nu e deloc o carte simplă pe care s-o citeşti între două staţii. Am încercat lucrul ăsta şi am constatat că nu prea înţeleg mare lucru. „Cevengur” cere timp legat, concentrare şi un gust rar pentru lectura profundă. Posibil să o savurez altfel peste câţiva ani.

O prezentare bună la dragoş.

„Pe uliţele satului mirosea a ars – era cenuşa de pe drum, în care găinile nu mai scormoneau, căci fuseseră mâncate. Casele erau pline de o linişte fără copii; brusturii sălbăticiţi, care-şi depăşiseră măsura, aşteptau stăpânii lângă porţi, pe cărări şi în toate locurile bătătorite, pline de viaţă cândva, în care mai înainte nu putea creşte niciun fir de iarbă, legănându-se ca nişte copaci…”

Andrei Platonov, „Cevengur”, Editura Allfa, 2012

Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro şi pe site-ul editurii.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *