Sunt nepoţii la mine

  •  
  •  
  •  
  •  

Mi se confesa un bărbat în vârstă, amuzat de situaţie, că a învăţat să povestească. Sunt nepoţii la mine, zicea. Educat, încă în activitate, bătrânul părea încântat. Privindu-l, mi-am dat seama că în viaţă ni se testează de foarte multe ori capacitatea de povestitor. În cadru instituţional, testarea asta îi îndepărtează pe mulţi de plăcerea lecturii. Cum să-ţi mai placă să comentezi o carte, când o profă plictisită te obligă să-i înveţi pe de rost prostiile? Pe de altă parte, în afara acestui cadru, fiecare traversăm perioade în care ne punem pe tavă talentele… Poezia e mai ieftină şi ţinteşte mai adânc decât o lalea. Apoi, când facem cunoştinţă, rotunjim cuvintele, avem grijă la accent, nu cumva să ne facem de râs. Ne lăudăm că-i citim pe Coruţ şi Coelho (nu fugiţi, pot să-l amintesc şi pe Borges), dar parcă niciun test, nicio lectură, nicio tentativă de scriitor nu ne pune mai mult la încercare decât privirea unui copil care cere povestea. Povestea, pentru că el are una singură, pe care o poate asculta de milioane de ori. Momentul în care ajungi să spui că sunt nepoţii la tine vine ca una dintre cele mai importante halte ale vieţii. Atunci se vede cine eşti, cât ai citit şi mai ales ce ai citit. Reiei cărţile copilăriei şi încerci să le faci dragi nepoţilor. Sunt nepoţii la mine. Bunicii care spun asta cu răspundere nu mai au timp să se uite toată ziua pe vizor, ci îşi curăţă biblioteca de praf. Cel puţin aşa îmi place să cred.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *