Maturizarea prin carte

  •  
  •  
  •  
  •  

Am aflat că tatăl lui Andre Agassi, iranian la origine, a fost boxer, dar şi un tip irascibil, neîmplinit, care a încercat să-şi umple golurile obligându-şi fiul să practice tenisul de câmp (deşi Andre ar fi mers la fotbal). În felul acesta, copilul, adolescentul şi tânărul Andre Agassi a urât tenisul. Abia târziu, Andre a înţeles una dintre lecţiile fundamentale ale vieţii: „Şi ce dacă urăşti tenisul?”, îşi spune. „Cui îi pasă? Toţi aceşti oameni, milioanele care urăsc ce fac pentru a trăi, o fac totuşi. Poate că asta e ideea, să faci ceea ce urăşti şi să o faci bucuros. Deci urăşti tenisul. Urăşte-l cât vrei, dar tot trebuie să-l respecţi – şi pe tine”.

Copilul a crescut cu ura pentru tenis, exersându-şi loviturile cu ajutorul unui dispozitiv – Dragonul – improvizat chiar de tatăl său. A mers la Academia Bollettieri, înlocuind închisoarea de acasă cu cea de sub aripa unui industriaş al tenisului. Iar sub această mantie agasantă, de acum adolescentul Andre se revoltă: îşi pune cercel în ureche, poartă blugi tăiaţi, colanţi roz şi chică. Ulterior, aproape fără să-şi dea seama, orbit de ura faţă de un lucru pe care-l face mult mai bine decât mulţi cetăţeni, Andre Agassi începe să câştige. Vin trofeele, i se umple portofelul, iar interesul media creşte exponenţial.

Se însoară cu actriţa Brooke Shields precum eroul lui Tolstoi, Ivan Ilici, parcă fără să ştie de ce. Pe val, închiriază chiar şi o insulă pentru el şi partenera de viaţă. Târziu (dar mai bine decât niciodată), adică la 29 de ani, simte că timpul trece, iar el nu e cel care ar trebui. Iată ce spune după finala câştigată la US Open 1999: „E prima dată când am simţit sau am îndrăznit să spun cu voce tare că sunt un om matur”. Divorţează şi o ia de la zero.

Totuşi, cred că adevărata maturizare se produce prin scrierea acestei biografii, oferită celor doi copii pe care îi are cu Steffi Graf, ca un fel de colecţie de lecţii. „Eu am descoperit târziu magia cărţilor. Dintre multele greşeli pe care vreau ca ei să le evite, aceasta este undeva în fruntea listei.” Acesta este Andre Agassi – varianta omului matur. Un fost jucător de tenis greu de egalat (a câştigat într-un an, 1999, cele patru turnee de Mare Şlem; în plus, medalia olimpică de aur, 1996) şi, înainte de toate, un om care-şi povesteşte cu sinceritate rară viaţa. Are şi mult umor. De pildă, aşa îl caracterizează pe indianul Leander Paes: „E ca un bob de fasole care zboară şi sare, un snop de energie hiperchinetică, cu cele mai rapide mingi ale turneului”.

Am remarcat şi reverenţele în faţa perechii care a schimbat generaţiile, de la Sampras-Agassi trecându-se la Federer-Nadal. După cum i-a simţit Agassi, Federer este „cel mai regal jucător pe care l-am văzut vreodată”, iar cu privire la Nadal constată: „Nu pot să-l bat. Nu pot să-l citesc. N-am văzut niciodată pe nimeni să se mişte aşa pe un teren de tenis”.

Dacă ar fi să extrag o singură idee din această carte, aceea ar fi că „O victorie nu este atât de plăcută pe cât de neplăcută e o înfrângere şi sentimentul de bine nu durează la fel de mult ca supărarea. Nici pe departe”. Un motiv bun pentru a lupta continuu pentru un şir infinit de victorii.

Andre Agassi, „Open: o autobiografie”, Editura Publica, 2011

Citeşte şi:

0 comentarii la „Maturizarea prin carte”

  1. se pare ca a fost cam chinuit in timpul copilariei si a adolescentei. faptul ca a depasit mediocritatea si a devenit faimos si bogat de pe urma tenisului poate ca i-a mai indulcit ura fata de tenis si fata de tatal sau. mi se pare laudabil ca recunoaste deschis meritele altor tenismeni, denota ca are caracter:)

    1. @Roberts
      N-ai cum sa nu-l simpatizezi pe Agassi dupa ce-i citesti cartea. Un caracter rar. Plus ca a scris demential (bine, cu ajutorul lui J.R. Moehringer, dupa cum marturiseste la finalul cartii).

  2. Frumoasa carte, frumoasa prezentare…
    Este, intr-adevar, foarte important (si cred ca nu reuseste multora) sa urasti ceea ce faci, dar sa fii cel mai bun in asta sau printre cei mai buni. Ura lui fata de tenis nu s-a indulcit, cum spunea Roberts, poate doar in timp el s-a impacat cu acest sentiment, devenind obisnuinta.
    O mica precizare: in 1996 a castigat doar Jocurile Olimpice, Marele Slem l-a facut in 1999, dupa castigarea Roland Garros…

  3. Am citit si eu de curand cartea si mi s-a parut la fel de buna, exceptionala chiar… Ma felicit si acum ca mi-a placut mult Agassi in timpul in care a jucat punandu-l deasupra lui Edberg, Courier sau Sampras
    Este greu, dar si foarte important dupa ce treci de aceasta greutate, ca sa urasti un lucru, dar in acelasi timp sa fii cel mai bun in acel domeniu sau macar printre cei mai buni. Iar Roberts se inseala un pic: el a urat tenisul tot timpul, dar cu timpul s-a impacat cu aceasta ura si a trait cu ea…

    O mica precizare: Agassi nu a facut Marele Slem in 1996, in acel an a castigat doar Jocurile Olimpice. Golden Slem l-a realizat in 1999, dupa castigarea turneului de la Roland Garros…

      1. @Roberts
        Pai stilul e cel putin impresionant. Si cred ca, indiferent de cat ajutor ar fi avut parte, modul de a privi lucrurile ii apartine lui Agassi. Eu as vrea de la el inca o carte, despre evolutia tenisului de dupa retragerea lui, de exemplu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *