Băieţi de gaşcă

  •  
  •  
  •  
  •  

Era un Dan Lungu pe care încă nu-l citisem. Plăcut impresionat de „Sunt o babă comunistă”, „Raiul găinilor” şi de „Proză cu amănuntul”, mai puţin de „Cum să uiţi o femeie” sau de “În iad toate becurile sunt arse”, aveam ceva aşteptări de la acest volum de proză scurtă, aşezat cronologic înaintea romanelor care l-au impus pe Dan Lungu (singurul roman care apăruse deja era “Raiul găinilor”). Spun impus, dar îmi dau seama că şi-n jurul meu nu cred să fi auzit doi sau trei oameni de el. Din păcate.

Totuşi, n-o să încerc o pledoarie pentru Dan Lungu. E de-ajuns că-mi place, mai mult, ca-n alte volume, sau mai puţin, ca-n acesta. Şi, cum după lectura „Băieţilor de gaşcă” am trecut rapid la altceva („Strada” lui Adrian Chivu), nu voi face altceva decât să redau câteva fragmente pe care le-am subliniat pe kindle. De altfel, ştiu că am remarcat lipsa de omogenitate a volumului şi că prea puţine proze mi s-au părut cu adevărat memorabile. Nu o să uit proza de deschidere, „De vorbă cu Şopron”, scrisă la persoana I, pe vocea unei fetiţe căreia când tace îi vine să plângă.

„Nu e bine să-l superi pe Dumnezeu. Când Dumnezeu se supără pe casa noastră, rămânem fără bani. Atunci miroase a mămăligă.”

„Când suntem săraci, eu cu mama ne rugăm în fiecare seară. Şi tu trebuie să te rogi, Şopron. Pentru treburile tale de Şopron. Noi, de obicei, îi cerem următoarele lucruri: o căsuţă cu curticică şi flori în faţă pentru mama, sănătate la toată familia, să crească salariul lui tata, o păpuşă Barbie pentru mine şi să mă ajute Doamne-Doamne să fac căcuţa mai moale, să nu mă doară funduleţul.”

Prozele sunt diferite ca tematică şi unghi de abordare. Ca unul obişnuit cu scrisul lui Dan Lungu, mi-a plăcut să regăsesc ochiul său jucăuş, cu umor şi accelerări line, de povestitor experimentat.

Revin la fragmente. Iată cum se făcea economie într-o casă din vechiul regim:

„Încercau să consume tot mai puţin curent electric: el renunţase la aparatul de radio, mama spăla numai la mână, iar tatăl îşi redusese programul de stat în faţa televizorului. Seara se culcau devreme sau stăteau de vorbă pe întuneric. Făceau economie şi la apă. El, când lucra de dimineaţă, se spăla pe faţă la serviciu. Făceau baie numai sâmbăta, toţi patru în aceeaşi apă. Primul era tata, capul familiei, apoi mama, apoi el. Sora lui rămânea la urmă, căci oricum nu făcea nazuri, nu-şi dădea seama în ce zoaie se scaldă. Apa din cadă nu o aruncau. O păstrau pentru turnat cu găleata în veceu. Numai după o treabă mare, se înţelege.”

„Ne durea-n paişpe de politică şi de Ceaşcă, n-aveam în sfeclă decât dixtracţia, adică macheală, gagicăreală şi muzici. Nici haleală nu ne trebuia. La orice bairam, cuvântul de ordine era: mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie.” Asta e gaşca lui Franzelă, băieţii pe care-i „durea la carburator de şcoală” şi care „nu puteau fi decât în parc la dispecerat, la cambuza lui Văru’, la Pufoaica ruptă sau la Paganel în boxă”.

Nu lipseşte privirea din afară spre România. Interesant exerciţiul de a vedea ţara prin prisma unui străin. Cam aşa a fost înregistrată o slujbă dintr-o biserică ortodoxă:

„Înăuntru era plin de desene înnegrite de fum, ca într-o peşteră. Mirosea înecăcios şi mă usturau ochii. A intrat un comando de bătrâne în negru care, după ce făceau cruce, mi s-a părut că ar culege ceva de pe jos. Apoi am înţeles că aşa e obiceiul, trebuie să atingi pământul. Probabil ca să capete puteri, ca la jocurile pe computer. Dintr-o nişă secretă a apărut preotul, învăluit într-o pelerină ca Batman. Îşi înfoia pelerina şi striga destul de tare. Uneori părea să cânte, cam aşa cum invocă indienii spiritele strămoşilor. L-am întrebat pe Nicu ce spune, dar m-a asigurat că nici el nu înţelege absolut nimic. Probabil erau nişte cuvinte magice, transmise din generaţie în generaţie, ca în casta brahmanilor. În spate, pe o masă, plângea copilul. Un locotenent al lui Batman s-a apropiat şi i-a adus un instrument ciudat, fumegând.”

Cam aşa. Dacă ar fi să recomand cuiva cartea, m-aş adresa celor care vor să scrie proză scurtă. Nu e ca un manual de scris, dar să zicem că „aspiranţii” ar avea de învăţat cu privire la modul în care se postează scriitorul faţă de subiecte şi cum îşi schimbă postura aceasta de la o proză la alta.

Dan Lungu, „Băieţi de gaşcă”, Editura Polirom, 2005

Un interviu cu Dan Lungu – aici.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *