“Strada”, de Adrian Chivu

Un băiat de 11 ani, Traian, scrie, în deceniul nouă al secolului trecut, povestea dispariţiei unchiului său. Alături de un prieten, Mircea, pe care de fiecare dată îl cheamă în faţa blocului urlând la fereastra lui ca lupul, Traian dezvoltă scenariul conform căruia unchiul său a fost ucis de mătuşa şi de mama lui. Bineînţeles, totul nu este decât un joc, foarte realist pentru lumea fantastică în care se-nvârtesc copiii, dar povestea, aşa cum e spusă de un copil de 11 ani, pare credibilă şi te face să empatizezi cu aceşti băieţi care vor sincer să desfacă lacătul enigmei.

„Mircea i-a spus şi mie una vă rog frumos şi mie una şi femeia i-a spus parcă sunteţi ţigani şi am strigat şi eu de jos şi lui una vă rog eu tanti şi lui una şi i-a dat şi lui o pâine şi abia puteam să le ţinem pentru că erau fierbinţi şi ne-am aşezat pe cărucior şi am prins o pâine de capete şi am rupt-o pe din două şi mi-am ţinut nasul în aburul ăla cald.”

Romanul mi-a amintit de „Băiuţeii” fraţilor Florian sau de „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” (T.O. Bobe). Totuşi, parcă dincolo de nota comică, comună celor trei cărţi, am simţit aici o sensibilitate aparte, mai apropiată de personalitatea în schimbare a copiilor. Toţi cei care populează universul „Străzii”, şi mă refer aici în special la cei mici, nu par a  trăi doar pentru amuzament. În sensul ăsta, am remarcat cât de bine a punctat Adrian Chivu maturizarea timpurie. Traian e trezit cu noaptea-n cap ca să meargă la coada la orice. Orice, numai mâncare să fie. Când cumpără două oale, pentru că oale băgaseră la magazin şi toată lumea cumpăra oale, mama îl atenţionează să nu mai iasă din vorba ei.

Finalul e dramatic, comparabil, aş zice, cu cel din „Pobby şi Dingan”. E un final trist, dar foarte bine tuşat de Adrian Chivu. Dacă aş fi scris romanul ăsta, cred că aş fi vrut să-l închid în acelaşi loc, chiar dacă, în stilul scriiturii (fără virgule, fără paragraf nou în interiorul capitolelor şi cu mii, zeci de mii de „şi”-uri care dau oralitatea extraordinară a romanului), „Strada” ar fi putut continua mult şi bine… Strada este scena pe care se joacă piesa asta, dar este şi un refugiu faţă de controlul părinţilor („Am ieşit pe stradă ca să nu-mi mai zică nimic”). În acelaşi timp, ţinând cont de perioada în care se desfăşoară evenimentele, strada ţine loc de console şi mall-uri. Interesantă ar fi o „Stradă” scrisă de un Traian care are azi 11 ani.

„şi ne-am dus la scară la Cip şi Cip ne-a strigat daţi şi voi mingea aia şi am văzut mingea pe trotuar şi Mircea mi-a spus dau eu şi şi-a luat avânt şi i-a dat un şut de a văzut stele verzi şi am râs ca zece indieni pentru că mingea era plină cu pietre şi Mircea s-a luat cu mâna de picior şi i-a spus lui Cip eşti prost mă şi am râs de ne-am spart şi Mircea şi-a frecat piciorul până i-a trecut durerea şi ne-am aşezat pe trepte”

Adrian Chivu, „Strada”, Editura Polirom, 2012

Citeşte şi:

0 comentarii la „“Strada”, de Adrian Chivu”

    1. @roberts
      Fragmentul/fragmentele pe care le-am redat este/sunt emblematice pentru muzica acestui roman. Se citeste incredibil de usor, chiar daca sunt atatea conjunctii ca te gandesti cat de greu i-o fi fost scriitorului…

    1. @coreamor
      Dupa parerea mea, merita inclus pe o astfel de lista. Acum citesc “Ploile amare”… Un alt titlu de care trebuie sa tii cont.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *