În viaţă, de „rescris” nici nu poate fi vorba

  •  
  •  
  •  
  •  

Suntem într-un orăşel din Ardeal, Apud, prin care trece râul Săsar, un orăşel cu universitate, cu o gară Veche şi o piaţă Carolina, dar şi cu un cimitir Bunavestire… Suntem la sfârşitul lui decembrie 1995, moment la graniţa dintre socialism şi capitalism, când cel care voia să plece, putea s-o facă, iar cel care rămânea sau se întorcea era considerat „luzăr”. Însă „cât timp mai poţi amâna câte ceva, te poţi socoti un om fericit” şi mai sunt unii în orăşeul ăsta care-şi amână plecarea. Chiar dacă, la un moment dat, un autocar plin cu turişti, se întoarce gol din străinătăţuri, pentru că golul este singurul lucru ce pare să le fi rămas celor care se abţin să nu plece. „Cum o să plece? Se mira Gheretă cu ţâfnă. Le etatea lui? Să moară printre străini şi să îl îngroape fără caracterizare?” 🙂

„Înainte de a pleca în Franţa şi apoi în Canada a trecut să mă vadă. Plec, mi-a spus, pentru totdeauna. O ţară de rahat şi un popor de nimic! Asta e toată averea mea. Ţi-o las ţie. Şi a plecat. Iar eu am rămas cu palmele întinse. Într-una ţineam rahatul, iar în cealaltă nimicul.”

Din Apud pleacă şi evreul Cain, care se întoarce în Israel. Stranie urarea de care are parte la capătul unei festivităţi de rămas-bun: „Şi, pentru că nu se ştie dacă o să ne mai vedem vreodată, permiteţi-mi să vă urez de pe acum, în numele consilierilor municipali şi al meu personal, să vă fie ţărâna uşoară”. Mai există însă şi rateuri, precum cel al lui Flavius-Tiberius Moduna, care se întoarce cu dorinţa de a implementa o afacere cu antene parabolice. Din nefericire, este contrat de Ignat Brânduşă, un fost gestionar ajuns unul dintre cei mai bogaţi din Apud, care cumpără proprietăţi, dar şi opere de artă (inclusiv trei din patru tablouri licitate cu ocazia revelionului din acel an) şi care vine cu iniţiativa introducerii televiziunii prin cablu.

„Fiecare om vrea să câştige un război, sau măcar o luptă acolo. O încăierare cât de mică cu viaţa.” Cei mai mulţi par a pierde, foarte puţini câştigă. Poate din cauză că lumea nu prea mai are nici timp, nici răbdare: „În viaţă totul se scrie şi se citeşte, trăieşte în acelaşi timp. Rareori ai timp să corectezi câte ceva. De rescris nici nu poate fi vorba.” Sau poate că e greşită perspectiva. N-ar trebui să vedem viaţa ca pe o luptă, ci ca pe ceva dat, de care să ne bucurăm. În cazul ăsta, moartea n-are decât să vină. N-ar suprinde deloc. „Trăind cu teama unui sfârşit brutal, îşi făcuse ordine şi în viaţă şi în lucruri. Nu avea nicio datorie, făcea zilnic duş şi îşi îmbrăca cele mai bune costume, două de toate. Lenjeria de corp era fără cusur. La fel ciorapii şi pantofii. Aceştia din urmă îl strângeau puţin când i se umflau picioarele. Moartea putea să-l ia oricând între orele 7 şi 23. Şi chiar mai târziu. Atunci însă le-ar fi revenit altora sarcina delicată de a-l îmbrăca cum se cuvine.”

Horia Ursu are 63 de ani, este „optzecist” (a debutat în volumul colectiv „Debut 86”) şi a mai publicat doar un volum de proză scurtă, „Anotimpurile după Zenovie” (1988), reluat şi extins în „Anotimpurile după Zenovie şi alte proze” (2001). Cu Asediul Vienei” se pare că a dat lovitura, cartea fiind nu doar lăudată, ci şi premiată (de Academia Română, Uniunea Scriitorilor, „Observator cultural” etc.) şi tradusă (deocamdată, numai ca fragmente). Şi faptul că se bucură de a doua ediţie spune ceva…

N-aş încheia fără să comentez stilul foarte fragmentat al romanului. Unele capitolaşe n-au decât câteva rânduri, iar cum vocile personajelor alternează aparent haotic, de multe ori mi-a fost greu să înţeleg unde vrea să mă aşeze Horia Ursu. Poate mi-ar fi plăcut mai mult o acţiune nu chiar liniară, ci ceva mai puţin alambicată în privinţa organizării temporale. Dar poate că tocmai asta o să le placă altor cititori. Cert este că, uneori, am fost puţin confuz… Fapt care nu mi-a schimbat părerea despre valoarea acestui roman.

„Eleonora se prăbuşi peste Macavei, mai caldă decât o amiază de vară dintre cele două războaie mondiale, cea mai bună perioadă a României moderne. Macavei intra tot mai adânc în istoria naţională retrasă prudent sub poalele Eleonorei. Iată-l în 1877. Coapsele Eleonorei erau semeţe precum zidurile Plevnei. Acum ori niciodată, vorba imnului nostru, ce imn bun şi frumos avem, zise Macavei. Steagul, fă ceva cu steagul, îi şoptea Eleonora, gata să-şi dea parcă sufletul, lasă imnul, l-om cânta mai târziu, ştiu toate cuvintele… Stegul, înfige steagul, îl îndemna Elonora, până la Marea Marmara, până în Baszforro… Atunci, Macavei înfipse lancea tricolorului în inima de omidă a redutei.”

Horia Ursu, „Asediul Vienei”, Editura Polirom (ediţia a II-a, ebook), 2012

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *