O vară cu Maia

Am descoperit în Maria Apolzan o scriitoare excelentă şi în „O vară cu Maia” un roman foarte bun care mi-a amintit de lecturi din George Călinescu, Anton Holban sau Gib Mihăescu. Maria Apolzan, o doamnă de 66 de ani, care s-a remarcat drept cercetător al istoriei literare (a primit un premiu pentru critică literară în 1979). Referinţele sale biografice sunt vechi, iar de la debutul în proză (1993 – „Carte de identitate”), nu a ieşit în evidenţă cu nimic (altfel, cred că ar fi avut grijă să facă menţiuni pe copertă). Cu atât mai surprinzător mi s-a părut romanul acesta, care a pornit, după cum autoarea mărturiseşte în prefaţa volumului, de la două proze neincluse în „Carte de identitate”.

Maia este o femeie pe la 34 de ani, intelectuală, necăsătorită, dar în relaţie cu Dinu, coleg de serviciu la un institut de cercetare. Aventura se petrece prin anii ’80, când BOB-ul (Biroul Organizaţiei de Bază a PCR) era „la modă”, iar o poveste de dragoste între colegi era privită cu maliţie. Romanul începe cu o discuţie aprinsă între Dinu şi Maia, după ce ea întârzie la întâlnire. E genul de discuţie care porneşte de la un detaliu, un nimic, dar care scotoceşte în miezul psihologic al relaţiei până când acesta, găunos, îi convinge pe cei doi că unica alegere, cel puţin pe moment, este despărţirea. Din acest punct intervine prima poveste în ramă, cea a unchiului Ghe (Gheorghe Popescu), personaj cu esenţă reală. Ţărănist, prins în contextul alegerilor din ’46, unchiul Ghe a trăit timp de 17 ani ascunzându-se de comunişti chiar şi în propria casă. Vânat inclusiv cu câinii securiştilor, unchiul Ghe a supravieţuit experienţei, dar mai remarcabil decât atât este faptul că soţia lui, Elena, i-a rămas fidelă în toată această perioadă, chiar dacă era chinuită îngrozitor de cei care o bănuiau de complicitate cu „fugarul”. În paralel cu povestea unchiului Ghe, Maia analizează permanent relaţia sa cu Dinu, uimită fiind de sacrificiul Elenei.

„În niciuna din încercările prin care trecuseră în cei şaptesprezece ani şi nici apoi, pentru că revenirea lui după amnistie îi găsise în pragul bătrâneţii, cu sănătatea şubrezită, fibra lor morală nu cedase. Nu era acesta adevăratul eroism, n-ar fi meritat să fie scris cu majuscule? Nu era el cu atât mai preţios cu cât se consumase în anonimat, fără martori, fără reflectoare, fără speranţa că tot ce trăiseră va rămâne măcar în istoria familiei?”

O altă ramă a romanului este jurnalul de front al lui Nick, fostul soţ al prietenei sale, Tea, Nick luptând pe frontul din est în Al Doilea Război Mondial. Ambele poveşti „anexă”, despre unchiul Ghe şi Nick, se bazează pe experienţe reale, aşa spune autoarea. Ficţiunea se îmbină fără  stridenţe cu realitatea. Este, cred, lucrul pe care l-am apreciat cel mai mult la romanul Mioarei Apolzan. Indiferent de cadrul folosit, textul este străbătut de nostalgia unei femei care are nevoie de o relaţie şi care trebuie să treacă nu numai peste propriile idiosincrazii, ci şi peste răutăţile unei societăţi dominate de invidie şi de nevoia de a uniformiza. Apropo, „drăguţ” personajul madam Boroineanu, vecina care ştie tot ce se-ntâmplă în bloc. Extrem de actual şi de românesc.

„Era imposibil să intri sau să ieşi fără să te vămuiască. Cumpăra şi vindea tot ce auzea, ştia totul despre vecinii de bloc, vecinii de vizavi, deosebea musafirii ocazionali de rude şi prieteni, te avertiza că ai ceva în cutia poştală sau că n-ai plătit întreţinerea şi mai sunt doar două zile până se ia lista.”

Mioara Apolzan, „O vară cu Maia”, Cartea Românească, 2012

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *