(Pen)insula

Joana Carda trage o linie pe pământ cu o nuia. Joaquim Sassa aruncă în mare, cu o forţă inumană, o piatră uriaşă. Pedro Orce este singurul om care simte cum se cutremură pământul, iar José Anaiço este urmărit de un stol de sturzi. Imediat ce se petrec aceste întâmplări, Peninsula Iberică se desprinde de continent, prin mijlocul Pirineilor. Crăpătura uriaşă se lărgeşte zădărnicind eforturile comitetelor de urgenţă care au încearcă să acopere falia chiar şi cu ciment. Treptat, peninsula devine insulă, iar Spania şi Portugalia împart destinul unei navigări haotice prin Oceanul Atlantic, alertând populaţia de pe insulele aflate pe traiectorie, dar primind în schimb mâna întinsă a SUA şi Canadei, dispuse să ajute la „reintegrarea” celor două ţări în noul context geopolitic. În paralel cu deplasarea insulei, cele patru personaje se întâlnesc şi pornesc într-o aventură cam fără orizont, la bordul unei maşini vechi, numite Doi Cai, pe care o schimbă ulterior cu o căruţă. Joana îşi găseşte perechea în persoana lui José Anaiço, iar Joaquim Sassa se alege cu Maria Guavaira, întâlnită în cursul călătoriei. Perechile astfel formate, cărora li se alătură Pedro Orce, sunt însoţite de câinele Constant. Pluta de piatră îşi schimbă direcţia de navigare după poftele unei divinităţi capricioase, iar personajele îşi caută sensul comun în lumea care calculează viteze şi unghiuri de deplasare încercând să prevadă imprevizibilul.

Apărut în contextul aderării Portugaliei la UE (1986), „Pluta de piatră” arată un Saramago care apără ideea de independenţă culturală a ţării sale şi care preferă separarea în schimbul unirii şi diluării specificului unui pământ special. Personajele sale sunt caractere preocupate mai degrabă de destinul personal decât de cel al planetei şi fiecare se simte fericit când îşi găseşte perechea. Excepţia, Pedro Orce, este şi ea doar parţială, pentru că Orce îşi găseşte sufletul pereche în câinele Constant.

Mi-a plăcut „Pluta de piatră”, dar parcă mai puţin decât „Toate numele”, „Eseu despre orbire” sau „Peştera”. Oricum, e Saramago… Cine i-a citit o carte, fie le caută pe toate, fie renunţă fără a-l înţelege. Prefer să fac parte din prima categorie şi mă atrage la el modul în care a făcut literatură pornind de la o idee, de la o supoziţie: relaţia dintre Iisus şi Maria, omul care-şi vede dublura la televizor, peninsula care devine insulă, ce face Cain după uciderea lui Abel, cum ar fi dacă toţi oamenii ar rămâne fără vedere etc.

„noi aici mergem pe peninsulă, peninsula navighează pe mare, marea se roteşte pe pământul din care face parte, iar pământul se roteşte în jurul axei sale, şi în timp ce se roteşte în jurul axei sale se roteşte şi în jurul soarelui, iar soarele se învârteşte şi el în jurul axei sale, şi toate astea merg laolaltă în direcţia constelaţiei cutare, şi-atunci vin eu şi întreb, dacă noi suntem extrema cea mai mică a acestui lanţ de mişcări în interiorul mişcărilor, ceea ce aş dori să aflu e ce se mişcă oare în interiorul nostru şi încotro se duce, nu, nu mă refer la limbrici, microbi şi bacterii, vietăţile astea care trăiesc în noi, vorbesc de altceva, de ceva care se mişcă şi care poate ne mişcă şi pe noi, aşa cum se mişcă şi ne mişcă pe noi constelaţia, galaxia, sistemul solar, soarele, pământul, marea, peninsula.”

O altă prezentare – la Rontziki.

José Saramago, Pluta de piatră, Editura Polirom, 2002

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *