Înecat în proza lui Octavian Soviany

„Îmi amintesc că sunt prizonierul călugărilor din Monte Negro şi că Nastenka m-a părăsit pentru totdeauna.” O frază ruptă din contextul romanului, care vorbeşte parţial despre efortul unui ofiţer ciung de a-şi reconstrui trecutul, un ofiţer care nimereşte, cine ştie cum, într-o abaţie.

Ştiu că m-a atras Octavian Soviany atunci când l-am văzut într-o reclamă la „Kostas Venetis”. Era atât de mult mister în vocea sa încât l-aş fi plătit să-mi spună poveşti în fiecare seară, până-n vecii vecilor. Amintire dragă acea reclamă. Am citit „Kostas” flămând, o carte care cred că poate să renască plăcerea pentru lectură chiar şi în sufletul cel mai lipsit de litere. Soviany are ritmul său aparte, ca un pas de defilare pe care-l auzi din Casa Scânteii chiar dacă parada abia începe la Arcul de Triumf. Paragrafele scurte, din cel mult două fraze, sunt legate natural, precum segmentele de aţă sub acul maşinii de cusut. Asta simt când îl citesc pe Soviany-prozatorul – pentru că eu aşa l-am cunoscut, fie-mi iertată ignoranţa.

Mi-am recitit rândurile scrise despre „Kostas”. Cât de entuziasmat eram! Mi-aş dori acelaşi sentiment în legătură cu orice carte, de orice autor, numai că nu prea se poate… Nici Soviany nu a reuşit să mă farmece la fel de bine prin „Arhivele de la Monte Negro”, doar că am (re)simţit acelaşi efect inconfundabil al scrisului său, unul care, pe lângă ritm, mai are şi un lexic atât de bogat încât îţi dă impresia că, în afară de conjuncţii şi virgule, mai nimic nu se repetă.

În „Arhive”, apare şi Kostas, prin aluzii, dar şi un personaj numit Dostoievski, care „locuieşte de unul singur într-o căsuţă de scânduri” şi conduce căruţa cu hoituri, poreclit aşa din pricina bărbii şi a crizelor de epilepsie. Galeria personajelor este fabuloasă şi mă atrage la Soviany modul în care ştie să traseze din numai câteva cuvinte o caracterizare: „Doamna consilier nu este o persoană prea arătoasă. Are la rădăcina nasului un neg acoperit cu peri cafenii, iar nasul încovoiat, care seamănă cu un plisc, o face să arate ca o găină mare şi leneşă.”

Nu, nu cred că-l laud prea mult pe Octavian Soviany. Între noi fie vorba, este şi o tactică de a scrie cât mai puţin despre acţiunea acestui roman, greu de povestit. Ofiţerul se poate trage dintr-un neam de nobili sau din spiţa lui Kostas Venetis. El pare să înceapă povestea, el pare să o termine, el suferă pentru Nastenka, pe care o iubeşte, dar vrea s-o ucidă, şi tot el este cel care îşi întrerupe des fluxul amintirilor. Deseori, am simţit nevoia să iau cartea de la capăt, deşi povestea mă atrăgea precum curentul marin pe înecat. Aveam nevoie de lămuriri, dar am renunţat. Semn că acum sunt un înecat în proza lui Soviany, care e, până la urmă, un vrăjitor al cuvintelor. E o proză altfel, în care sensurile par să conteze mai puţin decât senzaţiile. O „proză poematică”, după cum a scris Evelina Bidea, pe bookaholic, într-o prezentare mai reuşită decât asta.

Octavian Soviany, „Arhivele de la Monte Negro”, Editura Cartea Românească, 2012

Citeşte şi:

0 comentarii la „Înecat în proza lui Octavian Soviany”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *