„Înainte să moară Brejnev” de Iulian Ciocan

  •  
  •  
  •  
  •  

Iulian Ciocan este, aşa cum singur spune într-un interviu neconvenţional din „Tiuk!”, un nume obscur pentru literatura română. Basarabean, a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Transilvania” din Braşov, în 1995, şi a publicat câteva volume de critică literară despre proza basarabeană, precum şi articole de critică literară şi de opinie în diverse reviste din România şi Republica Moldova. O voce importantă pentru critica de la Chişinău („locul fără de care nu aş putea trăi şi spaţiul ciudat-miraculos de care mi-e frică”), Iulian Ciocan încearcă să scrie mai bine decât cei pe care-i critică. Poate nu acesta este scopul declarat al unui critic-prozator (ar fi interesant de văzut cum ar face prozatorul cronica propriei sale cărţi), dar care critic ar scoate o carte mai slabă decât cele despre care scrie?

„Înainte să moară Brejnev” este un şir de nouă proze scurte, întrerupt de o aşa-zisă „Precizare”, în care Iulian Ciocan se scuză pentru încăpăţânarea de a fi scormonit din nou, spre dezamăgirea unor colegi de breaslă, în trecutul sovietic al ţării. Altfel, între proze există legături fine (de context, de opinie, de raportare la istoria mare etc.), iar Iulian Ciocan povesteşte cu un umor amar, condimentat nu de puţine ori de drame (o macara se prăbuşeşte exact peste o pensionară care se întorcea de la piaţă cu sacoşele pline), evenimente care se petrec în Moldova la sfârşitul anilor ’70 (Leonid Ilici Brejnev, fost Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a murit în 1982).

De cele mai multe ori, acţiunea se petrece în sectorul Râşcanovca din Chişinău (unde se prăbuşeşte şi acea macara), un loc mizer, cu oameni care duc o viaţă chinuită, pentru care traiul la bloc sau în căminul muncitoresc este similar chinului unui înecat. Unii speră să avanseze de la garsonieră la apartament cu două camere, iar alţii caută slujbe ca să-şi plătească ratele. Totuşi, există o situaţie mai neagră decât asta: la ţară se trăieşte şi mai prost decât la oraş, din moment ce pentru unii existenţa unei toalete în bloc şi nu în fundul grădinii este semnul clar al luxului.

Tristă este şi situaţia în care se află veteranii de război. Unul dintre ei, Polikarp Feofanovici, este luat la ţintă de un puşti (pionier sau comsomolist, după părerea veteranului-de-curând-pensionat). Chinuindu-se să urce până la uşa atacatorului, bătrânul este persiflat de puşti: „Părinţii mei lucrează şi nu-mi dau voie să discut cu străinii. Dumneata cine eşti?”. Ridicolul în care se scaldă atinge noi culmi în fiecare zi: „într-un troleibuz arhiplin, nimeni nu i-a propus să ia loc, în schimb nişte elevi l-au luat la mişto şi l-au întrebat, subţiindu-şi buzele, dacă nu-l dor cumva picioarele”. Căutând să-şi explice insensibilitatea tinerilor, veteranul moare singur. „La înmormântare au venit zece oameni: şase veterani, doi vecini, un instructor plictisit de la Comitetul Orăşănesc de Partid şi o femeie îmbrobodită…”

Însă nu totul este trist în această carte. Există o bucurie a scrisului care face din Iulian Ciocan un prozator bun. Care totuşi simte nevoia acelei precizări, un fel de nucă în perete pentru o carte (roman sau colecţie de proze) cel puţin onorabilă. Precizarea putea fi prefaţă sau postfaţă, dar nu inserată înainte de ultima proză.

Iulian Ciocan, „Înainte să moară Brejnev”, Editura Polirom, 2007

 

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *