O şcoală pentru proşti, o carte pentru deştepţi

Ei bine, iată o carte pe care nu prea ştii de unde s-o apuci. E despre un elev pe nume Cutare, un elev cu probleme psihice, „dotat” cu memorie selectivă şi cu un dublu imaginar, cu care dialoghează permanent. Încapsulând conţinutul romanului în câteva cuvinte, aş zice că e un fel de şir de amintiri pe care Cutare le reactualizează şi încearcă, poate, să le înţeleagă. E ca atunci când mergi pe stradă şi te gândeşti aiurea, la tot felul de lucruri, făcând trecerea de la o idee la alta în mod haotic. Sokolov a scris primul său roman punându-se în locul lui Cutare. A rezultat o scriere de multe ori împiedicată, dar şi, uneori, fermecătoare prin lirismul său.

Deşi nu am citit „Zgomotul şi furia” de Faulkner, am impresia, din ce am mai auzit, că există o asemănare între cele două cărţi. Pe de altă parte, dincolo de dificultatea lecturii, mi se pare teribil de greu să scrii aşa ceva. Cred că acest gen de scriere solicită vârful empatiei de care trebuie să dea dovadă un creator de lumi şi personaje. Altfel, mi-a plăcut ce a scris Larisa Stoleriu despre „Şcoală pentru proşti” şi paralela pe care a făcut-o ea între „şcoală” şi „Rusia”. O să redau citatul ales şi de ea, pentru că mi se pare util pentru înţelegerea cheii acestui roman atipic, un roman fără vreo acţiune cap-coadă, dar care transmite totuşi ceva şi anume faptul că, deşi societatea impune limitări individului (aici, desigur, e vorba de cea rusească din vremea comunismului), între individ şi ţară se produce un soi ciudat de ataşament, la limita dependenţei:

,,[…] daţi-mi voie să remarc aici că noi, prizonierii şcolii speciale, robii sistemului de cipici pe nume Perillo, lipsiţi de drepturile unei voci omeneşti obişnuite şi de aceea obligaţi să strigăm cu un strigăt dintr-o bucată, din pântece, noi, nişte musculiţe amărâte încurcate în plasele de păianjen obligatorii ale orelor de şcoală, totuşi noi, în felul nostru, aşa, prosteşte, o iubim, pe şcoala noastră specială urâtă […] Şi dacă ni s-ar propune să ne mutăm într-o şcoală normală, într-o şcoală obişnuită pentru normali, după ce ni s-ar comunica asta, că ne-am ȋnsănătoşit şi că suntem normali, atunci: Nu, nu, nu dorim, nu ne alungaţi!”

Nu ştiu dacă e adevărat că Sokolov a fost dat afară dintr-o şcoală militară din cauză că ar fi vrut să fugă din ţară. Fiu de diplomat, el a ajuns  să trăiască în State, să se căsătorească de mai multe ori şi să revoluţioneze literatură rusă de după anii ’70.

Ciudăţeniile lui Sokolov poartă şi un nume – “proeziia”, adică o chestie între proză şi poezie. Repet, e dificil de urmărit, iar dacă nu-ţi plac experimentele şi dacă nu citeşti şi cu un interes pur teoretic, atunci mai bine cauţi altceva. Personal, m-am aşteptat la ceva amuzant. N-a fost să fie… Şi, până la urmă, cred că Sokolov e de citit numai de către cei care citesc mult. Fără să jignesc pe cineva, cei/cele care adoră cărţile care apar cu revista “Femeia” riscă să-şi pună mintea în ghips.

Saşa Sokolov, “Şcoală pentru proşti”, Editura Allfa, colecţia “Strada ficţiunii”, 2011, traducere din limba rusă şi note de Antoaneta Olteanu.

Carte disponibilă pe libris.ro.

Citeşte şi:

0 thoughts on “O şcoală pentru proşti, o carte pentru deştepţi”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *