Interviu cu sinele

Am încercat să aflu „Cum se fabrică o emoţie” dintr-un dialog între unul care, aşa cum menţionează Alex. Ştefănescu în cuvântul introductiv, „ştie mai multe despre literatură” şi altul care „abia îşi formează o conştiinţă literară”. Cei doi, „profesor” şi „elev”, nu ezită să se contreze, pentru ca, în final, amândoi să conştientizeze că nu sunt decât nişte personaje care nu trec în realitatea concretă de după sfârşitul cărţii. „Degeaba te înfurii, fiindcă peste câteva cuvinte nu voi mai exista”, îi spune „profesorul” „elevului”.

Dialogul mi s-a părut puţin cam prea teoretic ţinând cont de intenţia exprimată de criticul literar Alex. Ştefănescu – „de asemenea texte este nevoie pentru ca literatura să ajungă, treptat, să aibă din nou cititori”. Sigur, e frumos să discuţi despre stilul aluziv sau despre artă ca imitaţie inventivă, despre literatură ca formă de exercitare a puterii şi despre modul în care este sancţionată impostura în lumea literară, dar n-am reuşit să înţeleg, parcurgând acest text de numai 135 de pagini, cum ar putea contribui o astfel de carte la creşterea numărului iubitorilor de literatură. Nu ştiu dacă e bine să-mi imaginez ce-ar face alţii dacă ar pune mâna pe această carte, dar risc spunând că, probabil, mulţi dintre cei care şi-au pierdut sau n-au descoperit încă pasiunea pentru lectură, răsfoind primele pagini din „Cum se fabrică o emoţie”, adică acele pagini în care se vorbeşte despre stilul aluziv, vor fi înclinaţi să renunţe la această carte. Alex. Ştefănescu s-a străduit să coboare mult nivelul, să dea, aşa cum îi stă în obicei, multe exemple, şi să se refere, încă de la început, la bani, putere şi sexualitate (evident, în context literar), în speranţa că astfel va ţine cititorul aproape.

Personal, am simţit nevoia de a scăpa de cartea lui Alex. Ştefănescu. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că mi-a creat poftă de lectură şi voiam să trec mai repede la un roman. Semn că strategia criticului literar a funcţionat în cazul meu. Dar nu pentru mine a fost scrisă cartea asta. Şi nici pentru cei care au deja gustul format.

Senzaţia mea este că volumul ar fi sunat mai bine dacă ar fi fost redactat ca un fel de confesiune din partea unui critic literar cu experienţă. Altfel, fiind atent la muzica rândurilor, parcă-l vedeam pe Alex. Ştefănescu mutându-se din pielea unui personaj în a celuilalt. E ca un interviu cu sinele această carte, iar acest „sine” se distribuie alternativ martorilor dialogului. În felul acesta, am cunoscut ceva mai bine criticul literar, dar n-am ajuns la ceea ce mi-am imaginat punând prima dată mâna pe cartea sa: că am găsit un text pe care dacă-l ofer unui licean care fuge de carte ca de un weekend în casă, acel licean îşi va dori să descopere literatura.

“Îmi place nu să citesc, ci să ascult poezie, în interpretarea unui actor. Să ascult pe întuneric, pentru ca nu cumva chipul de o concreteţe brutală al artistului să spulbere vraja. În absenţa oricărei determinări, cuvintele rostite cu voce tare reverberează vast în conştiinţa ascultătorului, generând un ropot de trăiri posibile (sau poate de posibilităţi de trăire), în felul risipitor în care degetele unui cântăreţ iscă nenumărate sunete de câte o clipă pe corzile harfei. Mai am pretenţia ca audiţia să se petreacă într-un spaţiu închis, departe de vacarmul oraşului, dar şi de freamătul naturii.”

Alex. Ştefănescu, „Cum se fabrică o emoţie”, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2010

 

Publicat în “Observatorul militar” din 22 august 2012.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *