Romanul unei justificări

  •  
  •  
  •  
  •  

E posibil ca multe dintre dimineţile în care a scris romanul „Mâine” să fi început aşa pentru Graham Swift: s-a trezit fără deşteptător, a trecut tiptil în birou, fără să-şi trezească soţia, şi s-a aşezat la masa de lucru, pe care-l aştepta maşina de scris. Îmi place când i se termină cerneala, spune scriitorul. E ca şi cum ai alimenta cu muniţie.

Într-una din aceste dimineţi, dacă nu chiar în mai multe, Swift şi-a imaginat nucleul de la care avea să construiască romanul “Mâine”. O mamă la vreo 50 de ani ţese, la adăpostul întunericului, cea mai neagră poveste pentru cei doi copii ai săi. Monologul interior developează treptat un secret uriaş, pe care părinţii îl păstrează de 16 ani, dar pe care sunt hotărâţi să-l dezvăluie după răsăritul soarelui. Copiii, gemeni, trebuie să afle că, de fapt, tatăl lor nu prea e tatăl lor, din moment ce sunt rodul unei operaţii de inseminare artificială. Găsirea adevăratului tată e genul de subiect pe care l-ar fi putut trata extraordinar un scriitor precum José Saramago, dar Swift nu şi-a concentrat efortul în sensul acesta, ci pentru a spune povestea familiei în care s-au născut gemenii.

Romanul înseamnă mai mult decât „simpla” istorisire a unor fapte sau decât caracterizarea celor două familii (inclusiv a unui bunic, fost prizonier de război). Ce mi se pare că i-a reuşit cel mai bine lui Swift este monologul interior, rostit pe întuneric, cu ochii pe tavan. Confesiunea mamei, să mă ierte Swift (care şi-a mărturisit pasiunea pentru Cehov), m-a dus cu gândul la Tolstoi şi la începutul celebru din „Anna Karenina”: Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei. În familia Oblonski era mare tulburare. Pentru Swift, familia este Hook, iar dacă ar fi să continuăm paralela cu romanul lui Tolstoi, am mai putea adăuga şi aventura pe care mama, Paula, o are cu un medic veterinar. Acesta nu este însă un roman despre adulter. Vina nu este poziţionată între soţi, ci între părinţi şi copii, astfel fiind creat şi cadrul pentru numeroase consideraţii cu privire la sensul existenţei.

Pe de altă parte, amatorii de animale de companie vor găsi în „Mâine” un motan, Otis, dar şi un câine, Nelson. Otis moare înainte de naşterea gemenilor, iar Nelson rămâne la căpătâiul stăpânului său, victima unui infarct. Altfel, îmi place Swift. O să-l mai citesc.

Cât de fulgerătoare şi de pripită pare viaţa uneori, când este în acelaşi timp domoală, dulce şi eternă. Şi cât de repede începi să socoteşti anii: aveam douăzeci şi şase (deja?), aproape douăzeci şi şapte. De parcă acum nu ştim decât să ne bucurăm de viaţă, viaţă şi numai viaţă, şi, chiar dacă avem studii superioare, nu ştim nimic de fapt, suntem copii de fapt, copii încă puşi pe joacă. Iar mai apoi vine rândul înştiinţărilor, al socotelilor şi al înţelegerii. Aflăm câte puţin despre moarte, ba chiar şi despre naştere.

Graham Swift, „Mâine”, Editura Polirom, 2008

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *