Patru prieteni şi o urnă

„Se apleacă şi ia cutia. E prima oară când o ţine. Şi-o vâră sub braţ în timp ce încuie maşina, apoi se îndreaptă, ţinând-o strâns la piept. O ţine în braţe, în pardesiul acela al lui, stă ţinând cutia în braţe, ca şi când el ar fi cel care preia comanda de aici înainte, ca şi când cutia aceea este însemnul autorităţii lui. Vic comanda până acum, dar într-un fel neutru. Acum însă comandă Vince.”

Patru bărbaţi, Ray, Lenny, Vince şi Vic fac un serviciu de onoare unui fost prieten şi tată adoptiv: duc urna în care se află cenuşa lui Jack într-un port de la Marea Nordului. Jack i-a fost tată vitreg lui Vince, a fost prieten (şi camarad de front) cu Ray şi Lenny, iar rolul lui Vic în povestea asta e simplu: angajat la o firmă de pompe funebre ştie cel mai bine cum trebuie să se deruleze „afacerea”. Bine, Vic e şi fost prieten, mai ales că „magazinul de pompe” era situat vizavi de măcelăria lui Jack. Drumul celor patru amici este întrerupt din când în când de câte o idee de a vizita diverse obiective mai mult sau mai puţin turistice, între care şi Catedrala Canterbury. Deşi cei patru prieteni sunt marcaţi când şi când de solemnitatea momentului, „marşul” lor către îndeplinirea rugăminţii lui Jack este presărat cu multe momente amuzante pe stilul umorului englezesc. De pildă, doi din cei patru se bat la un moment dat pentru urnă, iar urna cade şi riscă să ia o ia vale…

„A trebuit s-alergăm s-o prindem. Numai urna e de vină. Dar nu-i aşa, ştim asta. E taman invers. Vina e a noastră. Ne-am apucat să ne batem pe cenuşa omului. Şi de-acolo, din mâinile lui Vince, urna pare să clatine mustrătoare din cap, ca şi cum Jack ar trage cu ochiul dinăuntru la ce facem şi-ar ofta din greu, în timp ce o părticică din el a rămas în urmă pe câmp să o calce oile până se face una cu pământul. Nu se aştepta la una ca asta, în niciun caz nu se aştepta la aşa ceva de la noi.”

Din călătorie lipseşte soţia decedatului, Amy, care preferă să meargă la spitalul în care este internată fiica sa şi a lui Jack, June, handicapată din naştere. Cum capitolele cărţii sunt „scrise” pe rând de personaje, aflăm treptat detalii care dau farmec unei cărţi construite din amintiri.

Nu ştiu ce cred alţii despre Swift, dar, după ce am citit două dintre romanele lui (ambele cumpărate cu 10 lei), pot să spun că urcă brusc printre favoriţii mei. Îmi place pentru că intră foarte mult în sufletul personajelor sale, fiecare cu frământări şi ambiţii mărunte, cu defecte şi calităţi. Mi-e clar că Swift are în minte o imagine (în cazul ăsta, patru tipi într-o maşină, în „Mâine”, o mamă cu privirea pe tavan), pe care o desface în zeci de elemente. Desfăcând imaginea şi, la finalul cărţii, recompunând-o, înţelegi că, iniţial, ai fost doar martorul unei aparenţe.

În „Ultima comandă”, Swift vorbeşte, ca şi în „Mâine”, despre datorie, suferinţă şi latura ascunsă a identităţii. Pare interesantă şi ecranizarea (2001, cu Michael Caine şi Helen Mirren):

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Aus9Tbi2yMs]

Graham Swift, „Ultima comandă”, Editura Polirom, 2009

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii