Interviu cu Alina Dumitru: „Mă uit în spate la rezultatele mele şi nu-mi vine să cred”

  •  
  •  
  •  
  •  

Când te priveşti în oglindă şi găseşti cu greu un loc pe care să nu-l fi avut accidentat înseamnă că te numeşti Alina Dumitru şi că ai câştigat două medalii olimpice. Noi, profanii, cei care numim sport de performanţă fuga după autobuz, avem de învăţat din sacrificiul şi ambiţia cuiva care a făcut judo pentru a se întări fizic şi psihic.

  •  
  •  
  •  
  •  

Când te priveşti în oglindă şi găseşti cu greu un loc pe care să nu-l fi avut accidentat înseamnă că te numeşti Alina Dumitru şi că ai câştigat două medalii olimpice. Noi, profanii, cei care numim sport de performanţă fuga după autobuz, avem de învăţat din sacrificiul şi ambiţia cuiva care a făcut judo pentru a se întări fizic şi psihic. 

 

–                     Alina, spuneai într-un alt interviu că, pentru „argintul” de la Londra, ai muncit mai mult decât pentru „aurul” de la Beijing. Care medalie din cariera ta a fost cel mai greu de câştigat?

–                     Pregătirea pentru Olimpiada aceasta a fost un pic mai dificilă, pentru că eram campioana olimpică, toată lumea mă cunoştea mai bine decât la Beijing… Toată presiunea aceasta a contat, mai ales că doream foarte mult să mă întorc cu o medalie. Mă gândeam la o medalie olimpică în sensul unui sfârşit de carieră frumos, dar nu am făcut altceva decât să pun singură presiune pe mine. În plus, dacă am zis înainte de Londra că e posibil să mă retrag, acum nu mai sunt sigură de lucrul acesta. Mi-am luat câteva luni de răgaz până la sfârşitul anului, timp suficient pentru a da răspunsul cel mai bun la întrebarea dacă mai sunt în stare să continuu sau nu.

–                     Ce tip de oboseală te afectează mai tare, cea psihică sau cea fizică?

–                     Pe cea psihică. Dacă va fi final de carieră, punctul va fi pus de oboseala psihică. Nu rezist psihic la mai mult. Am pus tot timpul presiune pe mine, am trăit în stres… Dacă problema asta nu s-ar simţi atât de puternic, cred că aş mai putea lupta mulţi ani. De fapt, de anul acesta s-a agravat, pentru că până acum nu aveam probleme cu psihicul. Să nu dorm noaptea, să-mi pierd o parte din concentrare… Cu câţiva ani în urmă, reuşeam să mă montez atât de bine pentru competiţie că uneori puteam nici să nu mă antrenez atât de tare şi făceam faţă mult mai uşor. Pe când acum e mult mai greu şi am nevoie de foarte multă muncă. Am vorbit şi cu psihologul lotului şi am încercat să trec peste, dar când ajungeam faţă în faţă cu adversarul, simţeam cum mă înmoi.

–                     Iar adversarul profită imediat de orice slăbiciune…

–                     Da… Cedez mai uşor şi nu e bine. Munceşti degeaba dacă psihicul nu ţi-e bine pus la punct.

–                     Nu aveţi psiholog la lot?

–                     Doar atunci când avem nevoie. Antrenamente specifice în sensul acesta nu se fac. De fapt, antrenorul este şi psiholog.

–                     Cât de mult costă psihic o medalie?

–                     Sunt persoane care poate că nu cunosc atât de bine cum este să faci sport de performanţă. Lumea trebuie să ştie că şi tu îţi doreşti să câştigi cea mai preţioasă medalie, dar dacă nu e să fie, oricum, atunci când câştigi o medalie, este foarte bine pentru tine şi vezi că munca ta nu a fost făcută în zadar. N-am ce să le spun persoanelor care, din dorinţa de a ne vedea cât mai sus, spun la câştigarea medaliei de „argint” doar atât?

–                     Vorbeşti mult despre cât te afectează psihicul. Totuşi, în ultimii ani te-ai întâlnit foarte des cu accidentările…

–                     La mine, accidentările erau de bine. Mă concentram repede dacă eram accidentată. Cei din jurul meu, când aflau că plec lovită la o competiţie, îmi spuneau că mă întorc sigur cu o medalie tocmai pentru că mergeam accidentată. Când le spuneam că sunt bine, că nu mă doare nimic, îmi ziceau că nu e bine, că nu mă voi concentra. Am fost o fire mai firavă, m-am accidentat foarte uşor. În acelaşi timp, puteam să trec peste orice durere. Am avut şi concursuri în care am luptat cu un deget rupt sau cu mâna luxată… În timp, toate astea s-au adunat. Chiar şi la ultima competiţie, la Jocurile Olimpice, m-am lovit destul de rău, la cot şi la coloană… Au fost prea multe pentru mine. La cot m-am accidentat pentru a treia oară. La gleznă, tot de trei ori. Nu e bine pentru viitorul meu.

–                     Familia şi prietenii ce te sfătuiesc?

–                     Părinţii spun să continuu, dar ei nu ştiu prea bine câtă muncă e la mijloc. Bine, au o idee şi-mi spun că sunt puternică, că pot să merg mai departe fără nicio problemă. E normal să fie aşa, pentru că sunt foarte fericiţi când câştig şi poate că dacă nu mai fac sport nu se mai pot bucura, aşa cum s-a întâmplat în fiecare an.

–                     Eşti un fel de drog pentru ei…

–                     Da, păi de atâţia ani… Am tot venit cu câte o medalie, dar vor înţelege, că n-au încotro. Trebuie să fie alături de mine indiferent de decizia pe care o iau.

–                     Ce te-ar motiva să mergi mai departe? Dacă ţi-ar garanta cineva că o să câştigi aurul mondial, singurul titlu care îţi lipseşte?

–                     E imposibil să-mi garanteze cineva lucrul ăsta. Acum patru ani, după ce am câştigat titlul olimpic, toată lumea spunea să merg mai departe că o să câştig şi titlul mondial. Am zis că ştiu asta. Bine, nu eram atât de hotărâtă să mă retrag, dar am zis că merg mai departe. Şi au urmat trei Campionate Mondiale, la care am reuşit să câştig o medalie de bronz, iar la două ediţii m-am accidentat. Asta înseamnă că nu se prinde de mine Campionatul Mondial. De asta am spus înainte de Londra că dacă mai câştig o medalie olimpică, pentru mine ar fi mai importantă decât una mondială. Am reuşit lucrul acesta şi pot să spun că sunt foarte mulţumită de ce am realizat.

–                     La ce ai renunţa pentru medalia mondială de aur?

–                     La nimic. Toate medaliile sunt muncite şi dorite la fel de mult. N-aş putea să renunţ la niciuna. Nu, n-a fost să fie… Cred totuşi că mai importantă e medalia la Jocurile Olimpice, decât cea de la Mondiale.

–                     Până la urmă, e şi o diferenţă financiară…

–                     Sigur… Pentru un titlu mondial iei în jur de 40.000 de lei, pe când pentru un bronz la Jocurile Olimpice iei în jur de 22.000 de euro. Bine, Olimpiada e din patru în patru ani, iar orice sportiv îşi doreşte să ajungă acolo.

–                     Te întreb ca un novice: care e diferenţa dintre un Campionat Mondial şi Jocurile Olimpice? Nu sunt tot sportivi din toată lumea?

–                     Ba da, dar la Olimpiadă vin numai cei calificaţi. Se face un clasament mondial pe ciclul olimpic, ca un sistem de calificare, care cuprinde mai multe concursuri, mastere, turnee de grad-slam, grand-prix-uri, cupe mondiale, Campionat European şi Campionat Mondial. De aici se adună puncte, iar la final se califică primii 14 din clasamentul acesta. Bătălia este mare pe toţi cei patru ani. La Mondiale, poate să meargă oricine. Dacă federaţia vrea să ducă acolo o anumită sportivă, o duce. Acolo nu trebuie să te califici. Totuşi, şi Campionatul Mondial este foarte dificil, pentru că sunt două sportive din fiecare ţară şi, de exemplu, chiar dacă scapi de o japoneză, dai de cealaltă. Sau scapi de o coreeancă, dai de cealaltă. La ele sunt foarte bune şi cele din spate. Poate chiar, pentru tine, sportiva a doua dintr-o ţară este mai dificilă, din cauza stilului.

–                     Ai 15 medalii în 18 ani la seniori. Bilanţul acesta este peste aşteptările pe care le aveai când ai făcut trecerea de la juniori la seniori?

–                     Bineînţeles, nu mă gândeam niciodată. Şi-acum stau şi mă uit în spate la rezultatele mele şi nu-mi vine să cred. Să câştigi de opt ori la Europene e foarte mult. Şi acum, la Olimpiadă, fruntea a fost din Europa, doar brazilianca a spart ierarhia.

–                     A rămas Ryoko Tani cea mai puternică adversară din cariera ta?

–                     Da, cu siguranţă. Cred că asta o poate recunoaşte oricine. O sportivă foarte valoroasă. E greu ca Japonia să mai găsească una ca ea.

–                     Dar ce avea atât de special?

–                     Ca ar trebui să aibă o judoka. Era făcută pentru judo. Avea viteză, explozie, forţă, procedee… Avea şi psihic. Doar în ultima perioadă, cum cred că toată lumea are problema asta când ajunge la 30 de ani, începuse să mai cedeze… La 20 de ani, eşti mai hotărâtă şi eşti mai puternică psihic… Când o vedeam cum intră pe saltea, cu atâta încredere… Rar am mai văzut aşa ceva.

–                     Poţi să apreciezi că victoria de la Beijing împotriva lui Ryoko Tani a fost vârful formei tale sportive?

–                     Da, pot să spun că da, că puteam să înving pe oricine.

Sfârşitul fericit al disputei cu Ryoko Tani, Beijing, 2008. Foto: theindustry.ro
Sfârşitul fericit al disputei cu Ryoko Tani, Beijing, 2008. Foto: theindustry.ro

–                     Dacă ai fi fost în forma de atunci, acum, la finala împotriva lui Menezes, ai fi reuşit să câştigi din nou aurul olimpic?

–                     Poate că o puteam învinge pe braziliancă dacă nu aveam mâna accidentată. Dar dacă aveam şi psihicul mai bun, cu siguranţă aveam o şansă în plus. Ştiu că mi-am dorit foarte mult medalia. Şi, după ce-am învins-o pe japoneză în semifinale, văzând că am medalie, m-am relaxat foarte tare. Încercam să vorbesc cu mine, să mă „reprogramez” pe ceea ce trebuia, dar s-a văzut că nu am reuşit. Toată lumea mi-a spus că parcă am fost alta în meciul cu brazilianca. În schimb, în 2004, învingând-o pe Tani în semifinale, îmi era ruşine să nu câştig finala. Acum, m-a interesat atât de mult semifinala, încât nu m-am mai gândit la alt adversar. Bine, a fost şi mâna, şi piciorul…

–                     Care a fost principala lecţie pe care ţi-a oferit-o sportul?

–                     Cred că m-a ordonat foarte bine şi m-a dezvoltat atât fizic cât şi psihic. Văd altfel viaţa acum. Noi, sportivii, suntem un pic mai deschişi decât cei care nu fac sport. Parcă nu avem teamă. Intrăm altfel în viaţă. Pe mine, m-a făcut mai puternică, mai curajoasă…

–                     Erai timidă înainte de judo?

–                     Foarte. Eram timidă, firavă, eram vai de capul meu! (râde) De asta am şi făcut sport, ca să mă întăresc. Eram foarte slabă, aveam vreo 23 de kilograme prin clasa a IV-a, stăteam numai pe pastile… Nu ştiam ce să mai fac ca să-mi întăresc organismul.

–                     Te-ai gândit vreodată să urci la altă categorie?

–                     Nu, pentru că n-a fost nevoie. N-am făcut niciodată slăbire. Am început la altă categorie, în primul an la seniori, la 52 de kilograme, pentru că era o colegă accidentată şi trebuia să mergem la Europene. Aveam 48 de kilograme şi, înainte de cântar, am băut multă apă. La cântar, am avut 48,200, că dacă aveam 48 nu puteam să trec la următoarea categorie. Îmi era un pic teamă de accidentare, pentru că în urmă cu un an îmi sărise cotul tot într-o luptă la 52 de kilograme… Însă am mers şi am şi luat „bronzul” la Europene. Apoi, n-a mai fost cazul să urc în categorie. M-am menţinut la 48. Acesta a fost şi un atu pentru mine faţă de cele care erau nevoite să facă slăbire pentru a trece de cântar.

–                     Înainte de Olimpiadă, militarii din Afganistan v-au trimis un mesaj de încurajare. Ce le transmiţi?

–                     Le mulţumesc pentru că ne-au fost alături şi le doresc să se întoarcă de acolo sănătoşi, că lucrul acesta este cel mai important. Ştiu că acolo viaţa le este pusă oricând în pericol. Nu ştiu cum stau, unde stau, dar după tot ce am auzit, nu cred că e deloc uşor.

–                     Ai merge acolo să-i saluţi?

–                     În momentul acesta, nu cred… Mi-e un pic teamă. Văd ce sacrificii fac cei care merg acolo şi cum pleacă fără să aibă siguranţa ca se mai întorc. Mi-ar fi greu. Şi din motivul acesta, îi apreciez foarte mult pe militari.

Alina Alexandra Dumitru, sportivă a Clubului Sportiv al Armatei Steaua Bucureşti, s-a născut la Ploieşti pe 30 august 1982. Este prima campioană olimpică din istoria judo-ului românesc, după ce, în finala de la Beijing, din 9 august 2008, a învins-o pe cubaneza Yanet Bermoy. Totuşi, meciul carierei sale rămâne semifinala de atunci, împotriva japonezei Ryoko Tani, dublă campioană olimpică en-titre la acea vreme. În cariera sa, care la seniori a atins vârsta majoratului, Alina Dumitru a cucerit 15 medalii, dintre care două olimpice (aur la Beijing 2008 şi argint, recent, la Londra), trei la Campionatul Mondial (toate de bronz, 2005, 2007, 2010) şi zece medalii de Campionatul European (opt de aur, dintre care cinci consecutive între 2004 şi 2008, şi două de bronz).

Publicat în “Observatorul militar” din 5 septembrie 2012.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *