„Dumnezeu mi-e bun amic” de Cyril Massarotto

  •  
  •  
  •  
  •  

„Un text reprezentativ care discută viziunea omului modern privind dialectica sacrului este şi „Dumnezeu mi-e bun amic”, cu titlul original în limba franceză „Dieu est un pote à moi“, publicat în anul 2008 şi tradus în limba română în anul 2009, la editura ALL. Titlul, element paratextual, prag al textului (în sensul lui Genette), prefigurează în cheie simbolică tema. Are o tonalitate ludică, ironică, prefigurând un registru colocvial, o abordare „relaxată” a problematicii raportării sinelui la divinitate, la misterul cosmic, la dihotonia bine-rău, mortalitate-amortalitate şi avertizează  asupra unei viziuni inedite privind natura divină (…) Inedit ca viziune, formulă narativă romanul „Dumnezeu mi-e bun amic”  îi propune lectorului o lecţie de sinceritate în formula autocunoaşterii, sub semnul emoţiei, conştientizării sacrului camuflat chiar in banalitate şi rutina existenţei.”

A fost greu? 🙂 Ei bine, aşa scrie o elevă de clasa a IX-a din Iaşi. Fragmentul, extras de pe scribd, îmi demonstrează că nu prea s-a schimbat mare lucru cu privire la modul în care se comentează critic literatura în liceu.

Ce-o fi aşa de greu să spui că e vorba despre un tip (hai, bărbat) de vreo 30 de ani, care lucrează la un sex-shop şi îl întâlneşte pe Dumnezeu? Nu e un tratat filosofic, e pur şi simplu un roman care porneşte de la o ipoteză plauzibilă: cum ar fi să te întâlneşti cu Dumnezeu? Tipul se tot întreabă cum de a fost ales tocmai el şi încearcă să-l cunoască pe acest Dumnezeu, care nu e deloc înconjurat de aura serioasă pe care o „cunoaştem”, ci e glumeţ şi plin de surprize. De asemenea, dumnezeul lui Massarotto nu ştie tot de la începutul lumii şi nici măcar nu are pretenţia de a fi el autorul lumii. El ştie doar orice lucru în legătură cu cei care trăiesc pe Pământ. Habar n-are dacă e vreun alt dumnezeu deasupra lui. Oricum, treptat, acest dumnezeu i se prezintă naratorului nostru şi îi este alături când o cunoaşte pe Alice, viitoarea soţie a acestuia, dar şi când i se naşte fiul, Leo. Totul pare ideal (ce să ţi se-ntâmple rău când îl cunoşti pe Dumnezeu?), dar Alice moare.

„Sunt nişte porcării toate poveştile astea, fiindcă ea nu mai este, nu există paradis, nu există nimic, ci doar o nenorocită de gaură neagră, iată de la cine o să-mi iau rămas-bun, de la nimic, ea nu mă aşteaptă în viaţa de apoi fiindcă nu există o viaţă de apoi, nu mai pot să fac asta fiindcă spiritul ei s-a stins, nu mai am nici măcar această speranţă din cauza lui Dumnezeu care mi-a spus totul, şi de altfel el ce naiba făcea în timp ce găozarul ăsta mi-a lovit soţia, în timp ce tabla maşinii lui îi rupea oasele, unde era el, i-a făcut plăcere să se uite?”

Fostul lucrător la sex-shop este nevoit să-şi vadă mai departe de viaţa lui, o perioadă separat de dumnezeul care pare să fugă de „responsabilitate”. Totuşi, Dumnezeu revine şi are o mărturie surprinzătoare. Suferinţa lui o depăşeşte pe cea a oamenilor, pentru că El le trăieşte pe toate, în acelaşi timp.

„Îl văd pe Dumnezeu plângând. Atunci înaintez spre el şi îl iau de mână. Este prima dată când îl ating. Mâna lui este caldă, ca a mea. Îmi trec braţul în jurul corpului său şi îl strâng, aşa cum plânge, cu toată puterea. Şi în faţa lumii care trăieşte în el, în faţa durerii şi a suferinţei, plâng şi eu. Timpul trece, oamenii suferă, Dumnezeu plânge în braţele mele.”

Şi vine şi finalul în care, ei bine, ceva se întâmplă cu naratorul şi… gata. Aşa cum se învaţă la clasa a IX-a, e o poveste despre „sinceritate în formula autocunoaşterii, sub semnul emoţiei, conştientizării sacrului camuflat chiar in banalitate şi rutina existenţei”. Cu alte cuvinte, mai de clasa a IV-a, e o poveste frumos scrisă, care te ajută să fii mai optimist şi să apreciezi lucrurile mărunte. Un roman aşa cum trebuie să fie cele care au pretenţia că vor să crească plăcerea pentru lectură. De altfel, în Franţa s-a vândut în peste 55.000 de exemplare (în condiţiile în care reprezenta debutul lui Massarotto). Pe limbajul vânzărilor din România, ar concura cu Mihaela Rădulescu sau cu cărţile de bucate.

Cyril Massarotto, „Dumnezeu mi-e bun amic”, ALLFA, 2009

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Dumnezeu mi-e bun amic” de Cyril Massarotto”

  1. Okai. Daca tot te-ai “documentat” asupra autorului “eleva din clasa a IX” care scrie chestia asta, ai fi remarcat faptul ca era pentru un concurs de recenzii si nu pentru un blog personal ca sa zic eu ca da “faina cartea fratilor, ce pot sa zic”. Ma bucur nespus ca iti place sa comentezi, fara sa stii cu ce scop faci asta. Remarc si faptul ca esti intradevar apreciat pentru criticile tale nefondate :). Mult noroc in viata

  2. Draga Crina, zambesc. Daca asa se recenzeaza la clasa a IX-a, inseamna ca la BAC e o intrecere intre G. Calinescu si T. Vianu. Felicitari pentru aptitudini, dar vezi ca “recenzia” are o multime de greseli, inclusiv gramaticale.

  3. Ai dreptate 🙂 am 2 greseli de scriere si 1 greseala gramaticala. Multumesc pentru atentionare. La BAC nu e intrecere intre Calinescu si Vianu, dar banuiesc ca ai trecut prin el si stii ce face diferenta la materia asta 😉

  4. Din păcate, ştiu. Aş vrea să cred că se mai schimbă lucrurile cu trecerea timpului. Eu, dacă aş fi profesor şi aş citi o recenzie de genul respectiv la BAC, aş fi trist.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *