„Unde sunt eu în toată povestea asta?” de Emir Kusturica

  •  
  •  
  •  
  •  

Emir Kusturica şi-a dorit să scrie o carte pentru a nu fi uitat. Aşa cum istoria joacă feste mai mult sau mai puţin intenţionat-propagandistice, el s-a temut ca nu cumva, peste ani, cineva să vorbească despre el ca despre un brutar sau un sculer-matriţer. „Să rămână un document despre viaţa mea”, se justifică regizorul şi, mai nou, scriitorul. În acelaşi timp, cartea aceasta autobiografică i-a permis să-şi pună ordine în amintiri.

„Cu sprijinul îngerilor scriitori care m-au învăţat să vorbesc şi să scriu, vreau să extrag din această învălmăşeală ceea ce ar putea rămâne pe veci ascuns, precum soarele dindărătul nordului. N-ar fi bine ca tot ce mi-a zbuciumat sufletul să rămână pentru totdeauna inaccesibil, după plecarea mea în călătoria fără de sfârşit, atunci când unul dintre urmaşii mei, mânat de curiozitate, ar încerca să stabilească o legătură cu mine, spre a-şi descifra însemnatul mister al propriei obârşii.”

Povestea lui Emir începe în 1961, odată cu zborul în spaţiu al lui Iuri Gagarin. Emir merge la şcoală în Sarajevo, se îndrăgosteşte de fiica unui colonel în Serviciul de Contraspionaj Militar al Iugoslaviei, construieşte un pachebot transatlantic, Titanic, şi este marcat de respectul absurd de care are parte Tito: când un băiat laudă frumuseţea unei fete zice că e „frumoasă ca Tito” sau dacă un fotbalist dă un gol extraordinar se spune „Ce gol! Tito gol!”.

Emir scrie o autobiografie în care nu spune chiar totul şi nu dă detalii, de pildă, despre ce se întâmpla la filmări. Nici nu am înţeles foarte bine cum de a ajuns el să facă filme, cum de el şi nu altcineva din ţara aceea captivă într-un război cu esenţe etnice şi religioase. Şi asta chiar dacă insistă pe copilărie şi adolescenţă, cu reuşita spectaculoasă a unor pagini în care îi creionează cu talent pe cei apropiaţi. Altfel, rămâne răspunsul tatălui său atunci când Emir spune că a văzut un mort: „Moartea e un zvon neverificat, fiule”. Tatăl său, al cărui subiect preferat de discuţie era politica, scotea astfel în evidenţă faptul că nici măcar realitatea, evidenţa din faţa ochilor, nu avea grad maxim de certitudine într-o lume supusă propagandei.

Apoi, am rămas cu mărturisirea amuzantă a modului în care a ratat de vreo trei ori proiecţia unui film de Fellini din cauza unei iubiri şi a faptului că în mod ciudat adormea după primele cadre. E vorba de Amarcord-ul lui Fellini. Tot curios am fost şi de detaliile prieteniei cu Johnny Depp şi de modul în care a plecat în State şi ulterior în Franţa cu promisiunea de a nu mai reveni în Sarajevo, oraşul în care abia, abia, după vreo trei filme premiate şi recunoştinţă internaţională uriaşă i se dăduse un apartament astfel încât îşi permisese să nu mai locuiască „într-o cameră şi jumătate”, alături de părinţi.

Din intenţia lui Emir de a-şi recupera şi a-şi pune în ordine amintirile a rezultat mai mult un crochiu despre personalitatea sa nonconformistă, implicată socio-politic, precum şi despre fiul, soţul, tatăl Emir Kusturica. Mai puţin regizorul, omul de platou. Dar Emir cel din carte e acelaşi Emir din filme, pentru că autobiografia lui conţine acelaşi amestec de umor şi dramă ca şi filmele sale.

Emir Kusturica, „Unde sunt eu în toată povestea asta?”, Editura Polirom, 2012, traducere din limba franceză şi note de Daniel Nicolescu şi Dan Radu Stănescu

Carte disponibilă pe libris.ro, cartepedia.ro şi pe site-ul editurii.

Sursa imaginii reprezentative: serbia.com.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *