„Intermitenţele morţii” de José Saramago

„A doua zi nu a murit nimeni.” Aşa începe şi se termină romanul ăsta, în care Saramago mi s-a părut amuzant, ca-n „Omul duplicat” sau „Toate numele”, dar şi grav, precum în „Pluta de piatră” sau „Peştera”. Practic, începând cu un 31 decembrie, ora 24.00, nu mai moare nimeni. Ce se-ntâmplă în continuare? Păi, hai să vedem. Numărul bolnavilor în fază terminală creşte până la stadiul în care spitalele nu mai pot face faţă, iar economiştii trag un semnal de alarmă cu privire la modul în care bugetarii pot susţine în continuare populaţia inactivă tot mai numeroasă. Pe de altă parte, biserica este îngrijorată de faptul că, fără moarte, rolul ei ar putea fi pus la îndoială, aşa că „inventează” un fel de „moarte temporară” susţinând că, la un moment dat, moartea, aşa cum o ştim, se va întoarce. Oricum, viaţa, din multe puncte de vedere, devine o povară, astfel că oamenii caută soluţii. Iar una dintre acestea, poate unica, este cea de a-i trece pe muribunzi dincolo de graniţă. Întrucât în celelalte ţări moartea este prezentă, bolnavii mor imediat ce trec graniţa. Astfel, se pun bazele unei organizaţii mafiote, maphia, care-i transportă în altă ţară pe cei care doresc să moară (sau pe cei de care familia crede că e mai bine să se despartă).

Povestea durează câteva luni, vreo şapte cred, până când moartea reapare brusc, printr-o scrisoare violetă trimisă directorului televiziunii. Apoi, scrisoarea violetă devine obicei, toţi oamenii care urmează să moară primind câte un astfel de plic cu o săptămână înainte de sfârşit. Timp suficient pentru a-şi lua la revedere de la familie şi pentru a-şi lăsa afacerile în ordine.

Numai că, la un moment dat, moartea are o problemă: un plic se întoarce la ea. Deşi îl retrimite de câteva ori, acesta pare a nu-şi găsi destinatarul, lucru nemaiîntâlnit. Singura modalitate de a rezolva acest caz uluitor este ca moartea să-şi lase coasa să trimită scrisorile, iar ea să meargă în lume şi să-l caute pe cel care a reuşit, prin cine ştie ce minune, s-o evite. Dacă până aici povestea nu vi s-a părut fabuloasă, trebuie să descoperiţi singuri ce se întâmplă în continuare.

Moartea către coasă:

„Dacă te-aş fi trimis pe tine, cu gustul ăsta al tău pentru metodele expeditive, problema ar fi fost deja rezolvată, dar vremurile s-au schimbat mult în ultimul timp, trebuie să actualizăm mijloacele şi sistemele, să ne punem la curent cu ultimele tehnologii, de exemplu, să utilizăm poşta electronică, am auzit că este tot ce poate fi mai igienic, că nu lasă pete de cerneală, nici nu murdăreşte degetele, în afară de asta e şi rapidă, exact în momentul în care omul ar deschide outlook express-ul de la microsoft, gata, l-am prins…”

José Saramago, „Intermitenţele morţii”, Editura Polirom, 2013, 240 de pagini, traducere: Georgiana Bărbulescu

Carte disponibilă pe elefant.ro şi pe site-ul editurii.

Foto reprezentativă: Triumful morţii, Pieter Bruegel cel Bătrân (1562)

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Intermitenţele morţii” de José Saramago”

  1. o carte miraculoasa. tind sa cred ca Saramago s-a vindecat de frica de moarte scriind romanul acesta. eu citindu-l, vad moartea cu alti ochi. si ce-i drept, m-am si amuzat uneori. paginile despre biserica sunt amuzante.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *