“Capăt de linie”, de Leon-Iosif Grapini

  •  
  •  
  •  
  •  

Un scriitor român contemporan, foarte bine publicat şi în afară cu ajutorul ICR (că tot e la modă discuţia), a răspuns clasicii întrebării „de ce aţi început să scrieţi?” aşa cum nu i-am văzut pe mulţi s-o facă: „pentru că am vrut ca o poveste pe care am auzit-o în copilărie să aibă alt final”. N-o să-i spun numele, ca să nu stârnesc aceleaşi obositoare discuţii pe seama unui autor care-mi place, numai că îi folosesc exemplul pentru a evidenţia faptul că există în spiritul scriitorilor ideea de a plămădi altfel o cocă formată de altcineva. Este, de altfel, ceea ce a încercat şi cred că a reuşit şi Leon-Iosif Grapini cu acest „Capăt de linie”, ale cărui zece proze scurte, multe dintre ele fantastice (şi ca stil, dar şi ca reuşită artistică), pornesc de la scrierile cunoscute ale unor scriitori consacraţi. De pildă, pentru proza titulară, autorul mărturiseşte că a fost atât de fascinat şi intrigat de povestirea „Trenul de noapte”, a lui Ioan Groşan, încât s-a văzut nevoit să compună propria sa poveste, „spre a-mi oferi mie, în primul rând, dar şi celorlalţi, un posibil răspuns la întrebările iscate”.

Leon-Iosif Grapini a absolvit în 1983 Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Are în „palmares” şi un liceu militar (Alba-Iulia), dar şi o facultate de geografie (Cluj-Napoca), şi este un poet „convertit” la proză din moment ce activitatea sa ca scriitor publicat a cunoscut graniţa anului 2000, dincoace de care poezia (trei volume de versuri) a lăsat locul prozei (două romane şi două volume de proză scurtă). „Capăt de linie”, în care a experimentat pornind de la povestirile altora, între care Liviu Rebreanu, Mircea Eliade sau Marin Preda, mi-a făcut cunoscut un scriitor postmodern excelent, care în mod clar merită a fi publicat la o editură „mai de la centru”. Frazele sale lungi, familiare mie de la José Saramago, se supun unei matematici şi unei muzici care te conving că, dacă ar fi fost scrise altfel, nu ar fi avut acelaşi farmec.

„…În sfârşit a venit şi pentru tine permisia mult-dorită, nu a fost nevoie de gesturi şi de cuvinte măgulitoare la adresa comandantului de pluton sau de companie, sau de atenţii convingătoare pentru comandantul de batalion, ai aşteptat să-ţi vină rândul, deşi, în ultimul timp, ai cam început să-ţi pierzi speranţa şi să te gândeşti tot mai des la ţigările de contrabandă şi la ţuica de prune, dar n-a fost nevoie să le scrii alor tăi să ţi le trimită, în cele din urmă s-a rezolvat, noroc cu şedinţa de tragere de săptămâna trecută şi cu glonţul trăgătorului din dreapta rătăcit în ţinta de pe direcţia ta, altfel nu pupai permisie degrabă, adevărul e că punctajul maxim obţinut la tragere bate orice pilă…”

Cam aşa e Grapini. Publicat la Editura Eikon, în Cluj-Napoca, şi împrumutat de la un prieten, volumul acesta mi-a amintit de ceva obţinut „pe sub mână”. Marfă de calitate, nu se găseşte oriunde. Sigur că unele lucruri sunt perfectibile (m-a deranjat expresia repetată „a ieşit afară”), dar n-am zis că Grapini trebuie să câştige Nobelul. Nu anul ăsta, că s-a dat. Glumesc. Felicitări, domnule Leon-Iosif Grapini!

Leon-Iosif Grapini, „Capăt de linie”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012

Publicat în “Observatorul militar” din 31 octombrie 2012.

 

Un interviu cu scriitorul – aici.

P.S. Între timp, am citit încă o carte de acelaşi autor. E vorba tot de o colecţie de proză scurtă, “Cetatea cu nebuni”. Nicio zgârietură pe impresia iniţială.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *