“Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i” de Veronica D. Niculescu

15 povestiri (fiecare cu o dată specificată la început, ani între 1971-1990) şi un text final, justificare, despre care voi vorbi mai încolo.

Aparent, pe măsură ce citeşti proză după proză, textele n-au legătură între ele. Te prinzi cam dincolo de jumătatea volumului şi-ncepi să le legi. Unele personaje apar în mai multe povestiri, numai că la vârste diferite, şi poţi sau nu să priveşti totul ca pe un întreg sau numai ca pe o alipire de poveşti bine spuse. I-ar fi fost simplu Veronicăi D. Niculescu să facă un roman din aceste texte, dar probabil nu asta i-a fost intenţia. Intenţia ei, cred eu, a fost să fotografieze o perioadă şi s-o lase „moştenire”, să ştie că amintirile sale nu se pierd. Un roman, da, totul putea fi un roman.

La domnul Teodorescu vin inspectorii Sanepid. Solicitaţi de vecini, aceştia descoperă un apartament plin cu de toate, în care te miri cum de poate trăi cineva fără să aibă probleme de sănătate. Vizita inspectorilor e o proză. În ea aflăm că domnul Teodorescu a avut o pisică pentru care a ţinut un jurnal. Pisica, dispărută între timp, avea obiceiul de a scotoci prin gunoaie şi de a scoate de acolo câte un obiect despre care domnul Teodorescu povestea în jurnal. În alt text, citim despre un alt pisoi (mi-a amintit de Firmin, chiar dacă alăturarea nu e prea fericită pentru şoricelul-cititor) care e în căutare de mâncare pe lângă o Alimentara. Încântătoare proza asta cu pisoii (căci, la început, au fost mai mulţi). Iată cum se uitau la fotbal, la televizor:

„Alteori, în cutie apăreau nişte oameni mici, şi mai mici decât omul mic, cam de-o seamă cu noi – simt că seamă nu e chiar cuvântul potrivit – iar oamenii ăştia mici fugăreau o mingiucă şi mai mică decât mingiuţele noastre, şi-atunci ne puneam şi noi pe vânat biluţa asta strălucitoare, stăteam la pândă în faţa cutiei şi deodată ţâşneam, dar când credeam că am prins-o ea aluneca mai departe…”

Apoi, aflăm că domnul Teodorescu are o fiică, Lena. În altă proză, Lena găteşte un peşte. Lena are două fiice, Cornelia şi Alexandra, iar Cornelia le ştie de la facultate pe Nadia şi Natalia, Vera şi Ligia, dar şi pe Doina, la rândul lor „eroine” în prozele Veronicăi D. Niculescu. Aşadar, romanul s-ar fi putut închega uşor. Oricum, chiar şi aşa, chiar şi declarat volum de povestiri, mi s-a părut mai roman decât „FEM”-ul finalist la Premiul Augustin Frăţilă. Dar asta e altă poveste.

Spuneam că revin cu acea justificare, care se află după cele 15 proze. Textul se cheamă „Ce şi cât. O confesiune” şi se vrea un fel de motivaţie pentru conţinutul şi mesajul volumului. Cât e imaginaţie, cât e realitate, cât e amintire, cât e invenţie etc. Dincolo de faptul că e scris bine, nu prea i-am găsit locul. Dacă-i zicea prefaţă sau postfaţă, treceam mai uşor peste ea, numai că, aşa, mi-a amintit de Iulian Ciocan („Înainte să moară Brejnev”), care are ceva asemănător (chiar se numeşte „O precizare”). Stilul acesta mă trimite la un arbitru de fotbal care conduce meciul foarte bine, dar pe final se-apucă să dea cartonaşe-n stânga şi-n dreapta sau chiar şi vreun penalty, doar ca să nu uite lumea cine a fost „conducătorul jocului”. Puteam să păstrez cartea ca pe o bijuterie, pentru că pe alocuri asta e (iar titlul este foarte bine ales, pornind de la un cântec din perioada pe care o reflectă: „Roşu, roşu, catifea, / Ce se dă nu se mai ia!”. Dar aşa…

Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i, Editura Casa de Pariuri Literare, 2012

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *