Drumul de la na-na-na-na la medalia olimpică

  •  
  •  
  •  
  •  

Într-un interviu pe care i l-am luat pentru “Observatorul militar”, campioana olimpică Sandra Izbaşa explică ratarea americancei Maroney din finala olimpică la sărituri şi dezvăluie ce i-a spus acesteia la ureche la festivitatea de premiere. De asemenea, explică de ce îi place să planteze copaci şi la ce se gândeşte în secundele premergătoare unui exerciţiu.

  •  
  •  
  •  
  •  

Cum explică ratarea americancei Maroney din finala olimpică la sărituri şi ce i-a spus la ureche la festivitatea de premiere. De ce îi place să planteze copaci şi la ce se gândeşte în secundele premergătoare unui exerciţiu. Nu în ultimul rând, despre onoarea de a fi legitimată la Clubul Sportiv al Armatei Steaua Bucureşti.

– Sandra, la Jocurile Olimpice de la Londra, în finala de la sărituri, McKayla Maroney, deşi favorită, a ratat teribil. Ulterior, după ce ai câştigat medalia de aur, i-ai spus ceva americancei la ureche, la festivitatea de premiere. Îţi mai aminteşti ce?

– I-am spus să nu-i pară rău pentru medalia de argint. La Rio de Janeiro, medalia de aur va fi sigur a ei, pentru că ea este cea mai bună la sărituri.

– Cum ţi-ai explicat căzătura ei?

– Pur şi simplu, au copleşit-o emoţiile. Ştiu că am văzut-o când a ieşit din sala de încălzire şi mi s-a părut schimbată. Antrenorii şi publicul puseseră presiune mare pe ea spunându-i întruna că ea trebuie să câştige, că ea e cea mai bună… Bine, acesta este stilul lor, al americanilor, aşa se încurajează ei, dar în cazul acesta cred că a contat faptul că ea, la numai 16 ani, nu avea experienţa momentelor cu o astfel de încărcătură. Probabil a tratat greşit concursul şi totul a ieşit aşa cum nu se aşteptase.

– Te-ai aflat vreodată într-o situaţie similară?

– Nu cred. Eu mi-am calculat fiecare pas. Şi chiar dacă antrenorii mi-au transmis ceva, am preferat să fac aşa cum m-am simţit mai bine, am adaptat ce mi-au spus ei la realitatea concursului.

Toate medaliile sunt valoroase. Dar cele două de la Jocurile Olimpice, sol-Beijing şi sărituri-Londra, sunt cele mai preţioase. Munca este la fel pentru toate, dar Olimpiada e apogeul în sport. Oricum, la toate medaliile ţin în egală măsură.

– Dar cum reuşeşti să-ţi păstrezi calmul? Cu atâtea priviri aţintite asupra ta, cu atâtea aşteptări ale publicului…

– Aşa m-am educat. De mică, mi-am dorit ca munca şi efortul meu să fie răsplătite. N-am suportat niciodată să ies din sală cu capul jos. Iar dacă s-a întâmplat să nu obţin rezultatul dorit, m-am ambiţionat şi mai tare pentru ocazia următoare. Este normal să mai ai şi zile proaste, şi se poate întâmpla să eziţi… Dar, în cazul meu, dacă fac o analiză, reuşitele sunt mai multe decât lucrurile care mi-au ieşit mai puţin bine.

Foto: 24s.ro
Foto: 24s.ro

– La ce te gândeşti înainte de un exerciţiu? În momentele acelea în care-ţi dai cu magneziu pe palme…

– Nu mă gândesc la ceva anume, nu-mi reprezint exerciţiul, pentru că el este deja în subconştientul meu. Practic, dacă la concurs îl gândeşti prea mult, nu-ţi iese. Cu cât ai mintea mai limpede, cu atât mai bine. De aceea, sunt momente în care cânt. Astfel, mă detaşez de tensiunea concursului şi-mi las subconştientul să lucreze.  Strategia aceasta a dat rezultate de cele mai multe ori.

– Ce cânţi?

– Ce-mi vine. Nu am ceva anume. Poate fi un simplu na-na-na-na, doar nişte tonuri, şi nu neapărat versuri. Aşa mă deconectez, dar în acelaşi timp mă concentrez. Nu pot să explic, dar cred că totul ţine de simţ.

– Îmi amintesc de Londra şi de ultimele tale secunde la sol, cu acea ezitare. Cum ţi-o explici?

– A fost o blocare de muşchi. În ultima perioadă, nici nu prea mâncasem şi slăbisem mult. Nu aş zice că mâncarea era proastă, cred doar că am nimerit ceva ce nu mi-a picat prea bine şi astfel mi-am dat stomacul peste cap. Nu prea mai puteam să mănânc sau să beau apă. De aceea, cred că ezitarea mea a venit pe fond de deshidratare, dar a contat şi stresul acumulat. Am concurat timp de două săptămâni, ceea ce este foarte greu. Dacă s-ar fi întâmplat totul într-o singură săptămână, poate că situaţia ar fi fost alta, inclusiv în acea finală. Aşa, încărcătura nervoasă şi presiunea destul de mare au dus la eşecul meu din finala de la sol, dar nu-mi pare rău, pentru că, am mai spus-o, pentru mine solul rămâne de suflet, numai că mă bucur mult că am reuşit să iau o medalie la un aparat la care nici nu visam.

– Aş compara ce s-a întâmplat cu tine la sol cu situaţia Alinei Dumitru înainte de finala olimpică. Tot pentru „Observatorul militar”, ea a declarat că, având o medalie asigurată, s-a deconectat de la miza finalei şi a fost mai liniştită decât ar fi trebuit.

– Sporturile sunt diferite. Concentrarea oricum diferă de la om la om, dar ceea ce s-a petrecut cu mine nu a fost deconcentrare, pur şi simplu am simţit cum mi s-au blocat muşchii. De-acolo am tras din greu, mi-am dorit din suflet să-mi iasă elementul, dar nu a fost să fie…

 Clubul Sportiv al Armatei Steaua m-a ajutat enorm, chiar şi în perioadele dificile. Le mulţumesc din suflet celor care muncesc în acest Club şi mă bucur că am ales Steaua. Nu m-aş transfera pentru nimic în lume.

– Acum, hai să lăsăm în spate Jocurile Olimpice şi să vedem care sunt dorinţele tale dincolo de sala de gimnastică. Acum câţiva ani, spuneai că-ţi doreşti un copac…

– Da, i-am spus cuiva că-mi doresc o casă, un copac şi o familie. Sunt cele mai mari realizări ale unui om. De ce un copac? Pentru că el creşte odată cu tine şi-l vezi maturizându-se în acelaşi timp.

– Ai apucat să-l plantezi?

– Da. Bine, a fost în cadrul unei acţiuni la Izvorani, dar, din păcate, nu ştiu cum s-a nimerit, fix mie mi-au dat o crenguţă, nu un copăcel. Drept urmare, mi s-a şi rupt. Am încercat să-l protejez, am mai avut grijă de el, dar cum a fost o iarnă grea, s-a rupt… Mi-a părut rău, dar nu este timpul pierdut, pentru că mie chiar îmi place să plantez copaci. Cu siguranţă, o să plantez mai mulţi.

Important în carieră este şi cum depăşeşti momentele grele. S-a întâmplat să am parte de aşa ceva, mai ales din cauza acelei accidentări dinaintea Jocurilor Olimpice. Totuşi, tot impul trebuie să pui lucrurile în balanţă şi să-ţi urmăreşti priorităţile. În acest sens, cu siguranţă, o să vină şi pentru mine momentul retragerii.

– Acest lucru se va întâmpla, probabil, după retragere… Nu ştiu dacă te-ai hotărât cu privire la viitorul tău profesional.

– Încă nu. Îmi doresc să fiu sănătoasă, iar până la sfârşitul anului să-mi pot duce demonstraţiile. Mă antrenez şi o să mă antrenez pentru ele, iar de la anul nu ştiu ce voi face, pur şi simplu îmi doresc să iau pas cu pas tot ceea ce vine, pentru că dacă-mi fac planuri, niciodată nu-mi ies. Aşa mi se întâmplă.

– Ce te vezi făcând peste 10 ani?

– Ooo… Nu pot să văd chiar atât de mult în viitor. Abia ştiu ce o să fac mâine.

– Ce ţi-ar plăcea?

– E clar că tot trebuie să fac ceva. Deşi, probabil, o să rămân lângă sportive, nu cred că o să devin antrenoare. Am stat 19 ani în sala de gimnastică şi nu cred că aş vrea să continuu tot aşa.

– Cum îi priveşti pe antrenorii Bellu şi Bitang?

– Pun foarte multă pasiune şi ştiu să te ghideze. Domnul Bellu este un foarte bun psiholog, ştie exact cum să te ia ca să dai randament maxim, iar doamna Bitang este severă, dar cu severitatea dă foarte multe roade. Se vede şi se simte.

– V-au mai lăsat la câte-o ciocolată?

– Eu oricum am voie orice… Sunt conştientă că trebuie să mai mănânc şi fructe şi legume, pentru că sunt sănătoase. Le mănânc, ce-i drept, mai rar, dar nu ţin un regim alimentar. Am trecut cu bine de perioada pubertăţii când corpul se transformă şi trebuie să ai grijă la ce şi cât mănânci, şi m-am reglat cu greutatea.

– Crezi că dacă ai renunţa la sport corpul tău ar avea de suferit?

– Nu, drept dovadă am avut o pauză de o lună şi am revenit la antrenamente mai slabă. M-am educat în ceea ce vreau să fac şi ce mănânc. Simt cât îmi trebuie şi nu fac excese.

Sandra Izbaşa s-a născut la 18 iunie 1990, în Bucureşti. Este dublă campioană olimpică la gimnastică artistică (sol, 2008, Beijing şi sărituri, 2012, Londra). Mai are în palmares două medalii olimpice de bronz cu echipa României şi mai multe medalii europene şi mondiale. Sandra a început să practice gimnastica în anul 1994 la Steaua, după ce a cochetat cu tenisul, scrima şi handbalul. S-a alăturat lotului naţional de gimnastică în anul 2002 şi a concurat pentru prima dată la senioare în anul 2006 când a câştigat competiţia individuală, solul şi săriturile la Campionatul Internaţional al României.

Interviu publicat în “Observatorul militar” din 14 noiembrie 2012.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *