Interviu cu Alexandru Arşinel: “Fac parte din generaţia care s-a jucat în tranşee”

  •  
  •  
  •  
  •  

arsinelTeatrul de Revistă Constantin Tănase, Calea Victoriei, Bucureşti. Într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, sunt condus către biroul directorului printr-un labirint de coridoare care-mi aminteşte de submarinul Delfinul. Alexandru Arşinel a ajuns aici plecând din Dolhasca, iar acum, la 73 de ani, tocmai şi-a lansat volumul biografic De la Dolhasca pe… Calea Victoriei. Printre altele, are pe birou un dicţionar al pieselor şi personajelor lui Shakespeare şi o carte despre Charles Chaplin. LCD-ul este pe un post de sport…

– Sport?

– Mă relaxează. Şi acasă, de cele mai multe ori, mă plimb pe toate posturile de sport. Urmăresc cu mare plăcere handbalul românesc, meciurile de tenis de câmp, dar şi cele de futbol, unele dintre ele.

Mi-aţi părut simpatic când aţi spus că aţi ţinut ba cu Steaua, ba cu Rapid

– Fiind ieşean, prin adopţiune, întotdeauna am ţinut cu Ştiinţa Iaşi, iar în Bucureşti mi-am mutat preferinţele în funcţie de jucătorii pe care îi simpatizam. De pildă, am fost cu Sportul mult timp pentru că juca Hagi acolo. Când s-a mutat el la Steaua, m-am dus din nou către roş-albaştri, pe care îi simpatizasem pe vremea studenţiei, când juca acolo Constantin, cu care venisem de la Iaşi.

Ştiu că aţi fost şi un practicant de sport.

– Da, în copilărie, foarte mult. Şi la facultate, am schiat, am patinat, am jucat futbol, am fost în echipa de volei a institutelor de artă, o echipă bunuţă pe atunci în campionatul studenţesc. Ţin minte că ne băteam cu cei de la Petrol şi Gaze… După aceea, până pe la vreo 60 şi ceva de ani, am jucat permanent tenis de câmp. Am fost unul dintre, hai să zic, învăţăceii lui Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, avându-i parteneri de multe ori pe fraţii Viziru, vestiţii tenismeni români. M-am mişcat în mijlocul tenisului românesc mulţi ani, până când am făcut o întindere la piciorul drept…

Pe cine preferaţi? Nadal sau Federer?

– Mi-e foarte drag Federer. Prestanţa lui, modul cum a evoluat, cum s-a pregătit, cum arată, atitudinea lui de familist, cu soţia, cu cele două fete. Nu am ce să-i reproşez, e un tip fair-play, ştie să piardă, se bucură cu modestie când câştigă, e un jucător excepţional. Şi de Djokovic îmi place că e de-al nostru, vecin de peste Dunăre. Are mult farmec şi e haios în viaţa privată.

– Tocmai a apărut o carte despre viaţa dumneavoastră… Este prima?

– Da, prima şi ultima, că nu mai…editura-all-va-invita-la-o-intalnire-cu-actorul-alexandru-arsinel

i acceptat greu?

– Probabil că vine un moment când îţi faci un fel de inventar. Drumul meu a fost de vreo 400 de kilometri, cu halte în care m-am oprit. Din aproape în aproape, am ajuns de la Dolhasca până pe Calea Victoriei, de unde şi titlul cărţii. N-a fost un drum uşor, ci unul cu multe întâmplări, raportate la etapele pe care le-am traversat.

Vă gândeaţi în copilărie că aţi putea să ajungeţi atât de departe?

– Atunci ne ascundeam de bombe şi de tot ceea ce înseamnă vitregiile unui război. Eram copil, am făcut refugiul, am fost bombardaţi, am trecut prin foamete, printr-o perioadă foarte grea. Fiecare etapă cu bucuriile şi vicisitudinile ei.

Aţi mai povestit despre copilăria dumneavoastră petrecută printre tranşee…

– Da, fac parte din generaţia care s-a jucat în tranşee.

Iar o întâmplare drăguţă despre care aţi mai amintit este cum puneaţi praf…

– De proiectile de tun, care arătau ca macaroanele, pe şina căii ferate. Locuiam foarte aproape de calea ferată.

N-aţi fost chiar un copil cuminte.

– Eram un zburdalnic, cu reacţii normale, dar ştiam să fiu şi cuminte, şi năzdrăvan, să inventez în funcţie de situaţiile în care eram pus diferite năzbâtii sau acte uneori iresponsabile, legate de faptul că ne jucam cu armament şi cu cartuşe adevărate, care de multe ori au produs accidente.

Eraţi Gavroche-ul cartierului CFR Aurora din Iaşi…

– Asta după ani, când ne-am mutat în Iaşi. Făceam parte din gaşca din Copou. O gaşcă de copii care îşi apăra teritoriul. Aşa cum câinii şi-l marchează pe-al lor, şi noi aveam teritoriul nostru, cartierul CFR Aurora şi Grădina Copou, pe care îl păzeam, îl administram cu mintea noastră de copii teribili.

„Calităţile a unui actor? Talentul şi munca. Dacă ai ceva talent şi munceşti mult, nu se poate să nu răzbeşti. Să nu renunţi niciodată la luptă.”

E vreo perioadă de care vă amintiţi înainte de orice?

– Retrospectiv privind, nu am o perioadă pe care s-o aleg în mod special. Toate m-au marcat într-un fel sau altul, lucru care reiese şi din amintirile scrise în carte. Faptul că le-am ţinut minte înseamnă că ele s-au imprimat într-un fel sau altul în mintea mea, în computerul meu. Nu m-aş raporta la o singură perioadă, cu toate că ’44-’48 a fost una plină de momente de un mare dramatism, când am circulat pe muchie de cuţit, foarte riscant. Tot ce s-a întâmplat atunci a avut un impact important asupra sufletului şi minţii mele.

Aţi devenit actor cumva din încăpăţânare, pentru că părinţii nu prea erau de acord cu treaba asta.

– Nu neapărat din încăpăţânare. A fost mai degrabă o întâmplare. Până mi-a apărut ideea de a da la Institutul de Teatru, nu fusesem decât de vreo două-trei ori la teatru. Vizionam foarte multe filme, e adevărat, dar nu mă gândeam să ajung actor. Dorinţa părinţilor, şi pe undeva chiar şi a mea, era să ajung inginer constructor. Dar întâmplarea a jucat un rol deosebit, pentru că am intrat figurant la Teatrul Naţional din Iaşi şi atunci mi s-a pus pata să dau la teatru ca să scap de ştiinţele exacte, de matematică, geometrie şi fizică. Am zis că-i mai uşor şi am început să mă pregătesc pentru institut, primind cu greutate aprobarea părinţilor de a încerca, având în vedere că la institut se dădea examen mai devreme decât la celelalte facultăţi. Am dat şi, întâmplător, am intrat. Aşa am început să mă înşurubez în această meserie, în acest destin pe care aveam să-l urmez, uite, în jur de 55 de ani.

„Când sunt salutat pe stradă, am sentimentul că am făcut ceva în viaţă. Actorul care nu e arătat cu degetul pe stradă degeaba a făcut meseria respectivă.”

Vorbeaţi despre faptul că multe momente din viaţă v-au marcat. În carte, aveţi un capitol şi despre experienţa din armată…

– Mi-au rămas multe amintiri din armată. N-am povestit tot acolo. În primă fază, ne-am lovit de oameni uneori obtuzi vizavi de ceea ce însemna pregătirea noastră, pentru că ne-au preluat ca pe nişte soldaţi obişnuiţi, fără o anumită pregătire intelectuală. S-au purtat dur cu noi până ne-au cunoscut şi am devenit prieteni. Devenind prieteni, armata ni s-a părut mai uşoară. Au fost însă şi oameni extraordinari, care au avut grijă de noi. Cred că în armată am avut cea mai masă pe care am mâncat-o vreodată. La Piatra-Neamţ, era un comandant, colonelul Cârlan, care venea dimineaţa în unitate şi primul drum îl făcea la bucătărie ca să vadă ce mănâncă T.R.-iştii. Până la urmă, ne-am descurcat, pentru că prindeam repede tot ce ni se preda acolo. Iar din punct de vedere practic, al tragerilor, eu fusesem în tinereţe, ca junior, campion al judeţului Iaşi la tir. Deci şi cu trasul eram destul de obişnuit.

V-aţi exersat talentul de actor în armată?

– În prima convocare, la Medgidia, un celebru compozitor francez de origine română, Vladimir Cozma, care era student la Conservator – noi îi spuneam Bimbo – a organizat o orchestră, iar eu eram solistul. Aveam un repertoriu haios, inclusiv o melodie care se chema Masca de gaze. În formaţia aceasta, cântam în unitate, dar dădeam concerte şi în alte unităţi militare, astfel că prima convocare a trecut relativ uşor. Şi a doua, n-aş putea să reproşez nimic, pentru că din nou am reuşit să ne strângem într-un grup…

Sunt un cântăcios bun, spuneaţi în alt interviu. Şi că vă găsiţi un refugiu extraordinar în cântec. Faţă de ce vă mai refugiaţi astăzi?

– Cântecul pentru mine e o supapă, o plăcere şi o tradiţie. Tatăl meu cânta foarte frumos, la fel mama mea şi fratele meu. Mă refer la ceea ce înseamnă a cânta în casă cu diferite prilejuri. Tata chiar avea o voce foarte frumoasă, iar în tinereţe activase ca amator într-o echipă deosebită a Atelierelor CFR Paşcani. Dacă despre meseria de actor m-am îndreptat destul de târziu, spre cântec am mers încă din şcoală. Mi-a plăcut să cânt, să imit, mi-au plăcut Luigi Ionescu, Gică Petrescu, i-am avut ca profesori de muzică pe Nat King Cole şi Frank Sinatra, pe Dean Martin, cu toată generaţia respectivă din America, pornind cu Bing Crosby, iar de la italieni l-aş aminti pe Fred Bongusto… Mi-a plăcut să ascult şi, de ce nu, să şi cânt. Încet, cred că am ajuns unul dintre cei mai buni cântăcioşi din ţară, fără să ies prea mult în faţă. Ca glas, chiar sunt obraznic. Pretind că am un glas special.

Aţi avut vreun secret pentru păstrarea calităţilor vocale?

– Nu neapărat. Vocea e un dar de la natură. Am un glas care sună la fel de bine, dacă nu chiar mai bine decât acum 20-25 de ani. Am un organ bun al vorbirii. De foarte puţine ori am fost răcit sau răguşit. N-am fumat, n-am băut. Am fost ponderat.

Mai vine lumea la teatrul de revistă?

– Vine permanent. Dintotdeauna. Teatrul nu a trecut printr-o criză reală niciodată. Dimpotrivă, e un gen care a adus, dincolo de fastul şi tradiţia revistei româneşti, o oarecare destindere în sufletul oamenilor, măcar pentru câteva ore. Ori oamenii doresc acest lucru.

E o afluenţă mai mare acum decât în urmă cu 10-20 de ani?

– Nu urmăresc în mod special lucrul acesta. E o întrebare esenţială, dar publicul, şi atunci când ne-am mutat pentru câţiva ani la Rapsodia, ne-a urmat acolo. Avem un public al nostru, căruia i se adaugă de la an la an tinerii care ne descoperă.

Alexandru Arşinel s-a născut pe 4 iunie 1939, în localitatea Dolhasca, judeţul Suceava. În anul 1962, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale din Bucureşti. Vedetă a Teatrului de Revistă Constantin Tănase, este astăzi directorul acestei instituţii. A jucat în filme precum Ana şi „hoţul” (1981), În fiecare zi mi-e dor de tine (1987), Miss Litoral (1991), A doua cădere a Constantinopolului (1993), Paradisul în direct (1994) şi Regina (2009). În februarie 2004, a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer. A format un cuplu artistic celebru, alături de Stela Popescu, răsplătit, în anul 2002, cu premiul special al Uniunii Teatrale din România pentru teatrul de revistă. Volumul biografic Alexandru Arşinel, de la Dolhasca pe… Calea Victoriei, apărut la Editura ALL, autor Maria Capelos, cuprinde destăinuirile sale cu privire la drumul parcurs din satul natal până pe Calea Victoriei, locul unde se află Sala Savoy a Teatrului de Revistă Constantin Tănase.

Interviu publicat în “Observatorul militar” din 5 decembrie 2012.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *