„Sanctus”, de Simon Toyne

tn1_toyne_-_sanctus_finalLucrul care i-a ieşit cel mai bine lui Simon Toyne în prima parte a trilogiei „Sancti” este ritmul. A reuşit să imprime textului suspansul care te câştigă în cazul unui serial TV. Nu-i de mirare, că doar a fost scenarist şi regizor… A învăţat să scrie capitole scurte şi să ridice tensiunea la maximum către sfârşitul lor, lăsându-l astfel pe cititor cu dorinţa de a afla cât mai repede continuarea.

Am urmărit la „Sanctus”, publicat în 2011, mai degrabă tehnica aceasta decât acţiunea. Sunt plictisit de romanele care pornesc de la miza lui Toyne: faptul că undeva există o „chestie” care se cheamă Graal sau Sacrament şi în care stau concentrate secrete de milenii. Probabil mulţi au exploatat subiectul şi înainte de Dan Brown, şi mai mulţi au făcut-o după, dar de ce să mergi pe aceeaşi linie şi la câţiva ani după „Codul lui Da Vinci”? Probabil se vinde bine, e singurul meu răspuns.

În „Sanctus”, există o Citadelă într-o localitate din sudul Turciei, în care nişte călugări păstrează „cu sfinţenie” Sacramentul. Numai că unul dintre aceşti călugări se urcă pe roca în care se afla Citadela, stă ceva vreme asemenea statuii lui Iisus din Rio de Janeiro, după care se aruncă în gol la picioarele turiştilor. La autopsie, i se descoperă în stomac o mică bucată de piele pe care este inscripţionat un număr de telefon. De asemenea, nişte simboluri, pe câţiva sâmburi de măsline. Numărul de telefon se pare că îi aparţine surorii lui. Ciudat, din moment ce nimeni nu poate intra în rândul călugărilor respectivi dacă mai are vreo rudă în viaţă. Şi-apoi, ce-nseamnă simbolurile acelea de pe sâmburi? Şi de ce s-a urcat acel călugăr pe Citadelă, de ce a stat ca Iisus şi de ce s-a aruncat? Aşa ne stârneşte Simon Toyne.

Romanul e o dispută clară între bine şi rău, cu personaje bine delimitate într-o tabără sau alta. Nu găseşti cine ştie ce profunzime, dar eşti curios să vezi ce se mai întâmplă cu cei buni, chiar dacă ţi-e clar că ăia răi or s-o păţească la un moment dat.

Marea dezamăgire, în ce mă priveşte, se petrece în finalul romanului, când Sacramentul acela e mai degrabă legat de SF decât de ceva plauzibil. Aş fi preferat acolo orice lucru material în locul alegerii pe care a făcut-o Simon Toyne. Altfel, „Sanctus” pare foarte bun pentru o serie TV. Chiar Toyne a mărturisit recent, la ultima sa venire în România, că preferă serialul filmului artistic. Cred că, de la bun început, s-a gândit că seria „Sancti” poate fi ecranizată. Nimic condamnabil. Doar că e cam mult conţinut comercial în detrimentul literaturii de calitate.

simon-toyneSimon Toyne, „Sanctus”, Editura Allfa, 2011

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *