Cum am cunoscut un înger

  •  
  •  
  •  
  •  

Nu avea aripi şi nici nu semăna cu John Travolta. Mai mult decât atât, l-am cunoscut acolo unde nici nu visam: într-un sat din Giurgiu.

20121207_134238Contează mai puţin cum am ajuns acolo. Important este că un şir de coincidenţe, acelaşi care stă în spatele oricărui moment special, m-a ţintuit într-un scaun de maşină, lângă saci cu haine şi jucării. Eram mai mult martor decât participant la marşul către o comunitate lovită de sărăcie. Într-o altă maşină, îngerul. Ne-am oprit în parcarea unui supermarket de lângă oraş, iar îngerul a scos o listă: făină, ulei, cartofi, orez etc. După ce ne-am umplut coşurile, am împărţit proviziile pe pachete. Nu ştiu cum, dar pachetele şi-au găsit locul lor în portbagajele pline deja până la refuz, după care, fără să vorbim prea mult, ne-am îndreptat către satul vizat. Acolo ne-a aşteptat preotul, alături de care coloana de maşini a început să colinde uliţele înnămolite. Sub o lapoviţă care mi-a amintit de durerea Vitoriei Lipan, am oprit la câteva case indicate de preot.

Mame cu patru copii, sub acoperişuri crăpate, o fetiţă fără mamă şi cu tatăl semiparalizat, un bărbat căruia-i arsese locuinţa… Îmi era ruşine să-mi scot telefonul.

20121207_134705

Târziu, când aproape toate pachetele fuseseră împărţite, ne-am strâns în faţa bisericii, iar preotul ni s-a destăinuit cum că speră ca în maximum doi ani să se mute în altă parohie. Eram plouaţi, altfel nu-mi explic lipsa noastră de replică. Sau poate că, pentru câteva secunde anesteziante, am empatizat cu el: familii puţine, sărace şi desperecheate, cum să nu vrei să pleci?

Îngerul nostru ne-a condus către maşini. Am mai oprit pe drum, pentru a termina pachetele, iar o femeie dintr-un sat vecin ne-a impresionat: Ştiţi, nimeni nu mi-a dat ceva gratis vreodată! Am încercat să fiu spiritual şi am sfătuit-o ca, de azi înainte, să creadă în Moş Crăciun. De altfel, atunci mi-a venit ideea acestui articol, care ar fi trebuit să se cheme chiar aşa: Moş Crăciun există! Dar, până la urmă, pentru că m-am nimerit în maşină cu îngerul care ne mobilizase pentru acea acţiune, m-am gândit să-i dedic lui aceste rânduri. Mai bine spus ei, pentru că este vorba de o doamnă. O persoană cu copii, ca mulţi dintre noi, dar deosebită prin spiritul său, dominat de dorinţa de a-i ajuta pe alţii. Spre seară, când ne întorceam la casele şi copiii noştri, mulţumită să constate reuşita acţiunii, ne-a spus că va căuta alt sat pentru un ajutor similar. Era convinsă că parte din cei care o ajutaseră acolo îşi vor păstra intenţia de a se întoarce la aceleaşi familii. În acest caz, ea prefera să anime lucrurile în alte părţi. Mi-a fost greu să înţeleg de unde avea atâta energie şi cum de poate fi aşa. Am tăcut, mulţumit în sinea mea să văd că, la îndemnul unei astfel de persoane, învăţăm să oferim. Cu speranţa că nu voi părea patetic, trebuie să spun că îngerul acela cu chip de femeie va sta într-un colţ al minţii mele cât timp voi trăi.

Publicat în “Observatorul militar” din 12 decembrie 2012.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *