„Jacob se hotărăşte să iubească”, de Cătălin Dorian Florescu

coperta1Dacă ar fi fost după mine, pe copertă aş fi pus o ilustraţie cu scena finală. Fiul şi tatăl, între două dulapuri, sub un covor în chip de acoperiş, pe un câmp infinit. „Am să fac o casă pentru noi la capătul lumii”, zice Jacob cu „c” către Jakob cu „k”. Dar ăsta nu e decât un moft, pentru că şi coperta aleasă de editor este foarte bună, cu Jacob pe o căruţă privind o floare de mac, de un roşu aprins, cu trimitere clară la influenţa comuniştilor în viaţa personajului principal.

„Jacob se hotărăşte să iubească” e povestea unei familii, dar şi povestea unui grup. Este istoria lui Iacob, cu două variante legate de naşterea sa (un deliciu să vezi cum diferă variantele spuse de ţiganca Ramina şi de bunicul lui Jacob), dar şi istoria coloniştilor din Banat, aduşi sub un regim şi mutaţi din cauza cruzimii altuia. Nu de puţine ori pe parcursul lecturii, mi-am amintit de „Matei Brunul” şi de chestiunea, familiară celor care au citit romanul lui Lucian Dan Teodorovici, privitoare la istoria mare şi istoria mică. Aici, am avut impresia că mai tot timpul istoria mică e un peşte mic agasat de un prădător. Că sunt nemţii, că sunt ruşii, mereu există nişte păpuşari care ţin iţele unui teatru în care individul joacă după cum vor alţii. Jacob, un copil plăpând, bolnăvicios – după o variantă, s-a născut într-o căruţă plină de bălegar – rezistă vremurilor şi supravieţuieşte chiar şi unei prime deportări (eşuate) în Siberia. Zbaterea lui pare, cunoscând finalul, căderea şi ridicarea de pe scenă a unei păpuşi. Însă niciodată nu dispare senzaţia existenţei unui supraveghetor, a celui care ciopleşte la istoria mare şi apoi îi dă individului cu ea în cap.

Mi-a plăcut la „Jacob se hotărăşte să iubească” faptul că istoria se întinde pe câteva secole şi îi cuprinde pe strămoşii neamului Obertin (sau Aubertin). Că acest scriitor nu a coborât deloc nivelul pe care i-l ştiu din „Maseurul orb” şi „Zaira”. Că paginile lui se dau singure şi că nu îţi aminteşti că s-a făcut târziu şi că trebuie să mergi la culcare. Cătălin Dorian Florescu are ochiul fin al unui autor de reportaje care se plimbă printre secole. Când îl citeşti, nu ai niciodată senzaţia că te păcăleşte, parcă pur şi simplu îţi spune o poveste pe care a auzit-o din gura cuiva. Nu ai cum să nu-l placi. Ajungi la sfârşit şi te întrebi ce a fost. Romanul trece pe lângă tine în viteză, nu mai ţii minte tot, dar ştii că a fost frumos. Îl închizi şi te uiţi în gol. Asta înseamnă o carte bună.

„În drumul lui prin Banat, trenul trecuse prin multe locuri unde oamenii stăteau în câmp deschis – în grupuri mici, care căutau ceva umbră pe sub căruţele lor, sau în grupuri mai mari, ce arătau ca o serbare populară ori un târg. Şi ei aveau cu ei, ca şi noi, tot ce puteau să transporte şi ce alcătuise viaţa lor de până atunci. Dar în imediata lor apropiere erau soldaţi care îi păzeau, chinuiţi şi ei de căldură. Asta era singura dreptate de care aveam parte. Toţi cei care eşuaseră acolo, supravegheaţi şi supraveghetori, îşi aşteptau mântuirea. Un tren care le era menit.”

Catalin_Dorian_FlorescuCătălin Dorian Florescu, „Jacob se hotărăşte să iubească”, Editura Polirom, 2012

Citeşte şi:

0 thoughts on “„Jacob se hotărăşte să iubească”, de Cătălin Dorian Florescu”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *