„Toate bufniţele”, de Filip Florian

coperta1Filip rămâne Filip. Chiar dacă „Toate bufniţele”, ultimul său roman, nu se ridică la înălţimea precedentului, „Zilele regelui”. Mi se pare incompletă această poveste brodată în jurul unui cuplu inedit: un bătrân, Emil, refugiat într-o localitate de munte după o viaţă zbuciumată, şi un adolescent, Luci, mai zburdalnic decât cei de vârsta lui.

Luci deapănă istorii de la şcoală şi de-acasă, pentru ca, în paralel, dintr-un caiet, să afle despre viaţa lui Emil. Interesant este că episoadele pe care le afli de la cei doi nu sunt ieşite din comun – Luci, cu ale lui, nebunii de puşti, Emil, cu o soţie decedată într-un accident de maşină şi o fiică plecată în Franţa – dar când ajungi la sfârşit parcă ai mai vrea. Ai senzaţia că lipseşte ceva. Se întâmplă aşa pentru că Filip Florian este capabil să aştearnă pe hârtie acea „armonie între ton şi cuvinte”, ca o împreunare pusă pe buzele unui personaj. „Ritmul glasului se încolăcea în jurul propoziţiilor, iar povestea, ca un şarpe iscusit, cu putere hipnotică, parcă îi controla limba, se strecura din ce în ce mai jos, dincolo de omuşor şi faringe, adânc.”

Îmi pare că, de data asta, Filip a fost mai atent la stil decât la povestea în sine. L-am simţit adesea preocupat să impresioneze prin execuţie şi mai puţin prin mesaj, deşi, prin trimiterea la bufniţe, cele care văd în beznă, „dincolo de forme şi contururi”, a încercat salvarea mesajului. Care este acela? Nu ştiu… Sau ştiu, dar mi-e neclar. Ce pot să susţin cu tărie este că, dacă storci paginile acestui roman, îţi iese un suc dulce-acrişor, în care se resimte esenţa întâmplărilor amuzante din copilăria lui Luci, dar şi regretul lui Emil, conştient că a ales prost când nu trebuia.

Filip rămâne Filip. Chiar dacă aş fi vrut să detalieze mai mult unele episoade, faţă de care trimite numai câte o tangentă… În final, chiar în ultimul paragraf, face un artificiu prin care justifică oarecum „selecţia” amintirilor, pusă pe seama lui Luci, numai că… Numai că… Până la urmă, „Toate bufniţele” e ca o mâncare preferată din care parcă lipseşte un ingredient.

dsc06051Filip Florian, „Toate bufniţele”, Editura Polirom, 2012

O altă prezentare, cam în aceleaşi linii, la Dragoş C. Butuzea. Iar la Ionuca, una total favorabilă cărţii.

Citeşte şi:

0 thoughts on “„Toate bufniţele”, de Filip Florian”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *