„Capătul lumii”, de Leon-Iosif Grapini

602947_330955587008254_506920649_nDupă Capăt de linie şi Cetatea cu nebuni, am deschis Capătul lumii cu siguranţa că-mi va plăcea. Leon-Iosif Grapini, pentru cei care n-au auzit de el, este un Saramago român, adică scrie în stilul portughezului mai bine decât altul de pe la noi. De fapt, nu ştiu alt scriitor român capabil de aşa ceva… Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că al nostru scria ca Saramago chiar înainte de a descoperi că trăieşte pe planeta asta unul care scrie tot aşa, cu fraze lungi, uneori foarte lungi, cu economie de semne de punctuaţie, dar cu atenţie la mesajele care pot fi transmise dincolo de aparenţa textului primar. Nu am capacitatea de interpretare a unui critic profesionist, dar cu papilele unui cititor pot să susţin oricând că, dacă îţi place Saramago, o să-ţi faci un favorit din Grapini.

Capătul lumii, publicat în 2004, nu are o copertă reuşită, din punctul meu de vedere. Călugărul acela s-ar fi potrivit de minune cu Sanctus-ul lui Toyne, dar nu prea rimează cu romanul acesta, care n-are nimic de-a face cu Graalul sau textele sacre, aşa cum ai putea crede la prima vedere, ci spune povestea unui sat aflat la graniţa dintre două imperii. Graniţa este marcată cu ajutorul unui şanţ, care rupe temporar satul în două, iar localnicii, dintre care scriitorul alege câţiva şi îi transformă în personaje memorabile, sunt diplomaţii istoriei mici, la (înde)mâna istoriei mari. La un moment dat, satul, unificat, primeşte vizita împăratului, prezentată cu lux de amănunte. Tot detaliate sunt şi alte episoade, cum ar fi realizarea unor filme despre viaţa la ţară sau munca unei echipe regale menită să ajute la dezvoltarea satului, dar, dincolo de acestea, mi-au rămas în memorie legenda Beneşului, cum este numit muntele ce străjuieşte satul, legenda copilului-minune, despre care nimeni nu ştie de unde vine, şi discursul Preotului în faţa copiilor: „Astăzi suntem pe cale a înfrunta un duşman prefăcut şi viclean, ce luptă mişeleşte, cu arme ascunse vederii, care, înainte de a ne răpune, pentru a-i fi mai uşor s-o facă, încearcă să ne dezbine. Nu veţi înţelege asta decât mai târziu, dar nu atât de târziu, încât să nu fiţi în stare a lupta, important e doar să vreţi a face asta”.

Mi-a plăcut (la) Capătul lumii, dar mai mult pe fragmente decât ca întreg. Cred că ar fi fost mai bun dacă nu s-ar fi intrat atât de mult în detaliu cu vizita împăratului (enumerări infinite ale felurilor de mâncare, amănunte legate de structura delegaţiei regale şi de vestimentaţia participanţilor etc.) şi s-ar fi insistat pe povestea în sine, pe mituri şi simboluri. Uneori, ai senzaţia că Saramago şi Marquez s-au aşezat la masa lui Grapini şi au scris împreună acest roman. Alteori, dacă nu guşti amănuntele – care, de altfel, sunt o frescă reuşită pentru epoca redată – s-ar putea să te plictiseşti şi să fii tentat să laşi cartea din mână. Pe mine nu m-a plictisit, dimpotrivă. Mi-a întărit convingerea că acest scriitor este prea puţin cunoscut faţă de cât de bine scrie.

leon-iosif-grapiniLeon-Iosif Grapini, „Capătul lumii”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *