„Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu

  •  
  •  
  •  
  •  

coperta1Ne reîntâlnim cu Robert Stan, zis Satan sau Diavolul, la vreo 30 de ani după cele descrise în romanul „Îngerul încălecat”. Robert este acum „înalt, slab, cocârjat, curbat ca un ac de undiţă, supt la faţă şi cenuşiu, cu privire surpată într-un albastru cenuşiu şi plete cenuşii, câlţoase şi înfoiate, înghesuite sub gluga hanoracului negru”. Paznic pentru un lanţ de magazine de pe şoseaua Mihai Bravu din Bucureşti, locuieşte la Andreea (sau Andreuţa, cum o alintă), şi are un băiat, Andrei (sau Andreuţ), care mai tot timpul se uită la desene animate.

Vremurile nu sunt deloc simple. Pe Andreuţa n-o prea trage cheful către serviciu şi, chiar dacă are un trecut „solid” de „contorsionistă”, preferă să stea mai mult acasă, bazându-se pe banii aduşi de tăticuţul ei, Robert. Şi trăiesc ei aşa o perioadă, într-un „dolce far niente”, care se termină brusc, la sosirea înştiinţării cum că, dacă nu-şi achită datoriile acumulate cu locuinţa, vor fi evacuaţi. Vând casa, scapă de datorii şi pleacă, unde credeţi, în Frăsineniul care în anii ’70 era sat. Satul în care Robert Stan trăise aventura din „Îngerul încălecat”, cu Doiniţa şi cu sora ei, Lenţica.

Frăsineniul e acum oraş, ridicat de Ceauşescu pentru gloria socialismului. Însă, la începutul anilor 2000, un astfel de oraş, aşa cum au fost şi-au rămas multe în România, se afla în plină decădere, locuri de muncă nu prea mai sunt, iar lumea, împărtăşind destinul lui Robert şi amăgită odinioară cu traiul bun dintr-un oraş înfloritor, dă curs unui alt exod, către satele din jur. Diavolul se zbate, îşi caută de muncă, face pe zugravul alături de un prieten din aceeaşi „clasă” defavorizată, dar se îmbolnăveşte şi este operat la mila unui doctor consternat să afle că bătrânul Robert Stan nu are niciun fel de asigurare medicală. Nici operaţia nu este ce ar trebui să fie, pare doar ceva temporar, cât să-l pregătească pe Diavol de o alta, mai serioasă, numai că starea precară de sănătate nu-l împiedică pe Robert să-şi vadă de viaţă şi să caute un alt loc de muncă, mai pentru vârsta lui. Găseşte o funcţie de paznic, vechea dragoste, la o şcoală a cărei directoare este Brânduşa, una dintre fetele Lenţicăi. Ciudat, în pofida diferenţei uriaşe de vârstă, Brânduşa şi Diavolul devin amanţi, iar mai departe nu mai povestesc, să nu vă spun chiar tot ce se întâmplă. Important este că Brânduşa e soţia unui director de ziar, Laurian Susanu, care ţine o rubrică intitulată „Cronicile genocidului”. Laurian „taie şi spânzură” atât în privinţa măsurilor primăriei locale cât şi a celor petrecute după decembrie ’89 în ţară: „La douăzeci de ani de la revoluţie putem spune despre comunism că a fost un rău care a avut părţile lui bune, deoarece a ţinut în loc un rău mult mai mare, pe care românul îl simte acum pe propria piele cu asupra de măsură”.

În cele semnate de Laurian Susanu am regăsit foarte bine conturate părerile lui Radu Aldulescu despre societatea românească, prin urmare cred că se poate citi romanul acesta şi în ideea unui fel de jurnal de opinii cu privire la felul cum foştii securişti au ajuns să conducă România sau cum de trăim în ţara cu un singur scriitor (da, nu lipseşte trimiterea la Cărtărescu). „Cronicile genocidului” descrie, poate cel mai bine din proza actuală, ce s-a întâmplat în România în ultimii 20 şi ceva de ani. „Lumea asta mică-n care ne-nvârtim până ameţim, până cădem cu nasu-n balegă, ca să ne aducem aminte de unde am plecat şi unde-am ajuns. Tot acolo am ajuns, de unde am plecat.”

dsc00913Radu Aldulescu, „Cronicile genocidului”, Cartea Românească, 2012

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu”

  1. „Lumea asta mică-n care ne-nvârtim până ameţim, până cădem cu nasu-n balegă, ca să ne aducem aminte de unde am plecat şi unde-am ajuns. Tot acolo am ajuns, de unde am plecat.” N-am plecat, tot acolo suntem! Excelent, e pe lista…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *