„Punctul Omega”, de Don DeLillo

  •  
  •  
  •  
  •  

coperta1Am citit câteva cronici la precedenta carte semnată Don DeLillo – “Cosmopolis” – iar primul lucru pe care l-am făcut după aceea nu a fost o vizită rapidă la librărie ca să-mi cumpăr volumul. Nu, nici măcar n-am reţinut cartea pe vreo listă prelungită a dorinţelor livreşti. Însă n-am uitat autorul, mai ales că nu încercasem nimic de el, şi, când am văzut cât de subţire e „Punctul Omega”, mi-am spus că n-ar fi rău să-l încerc. Păi… Mare lucru nu e. Şi dacă nu aflu ceva senzaţional despre acest autor, cred că n-o să-l mai caut prea curând.

„Punctul Omega” te iniţiază într-un experiment cinematografic: filmul „Psycho”, rulat cu încetinitorul, la viteză foarte foarte mică, astfel încât detaliile oferă privitorilor şi alte perspective. De la acest experiment, povestea cade pe un cineva, care vrea să facă un film şi merge în acest scop la un anume Richard Elster „undeva la sud de nicăieri, în deşertul Sonora, sau poate că era deşertul Mojave, sau poate cu totul alt deşert”. Este o ambiguitate cultivată intenţionat, pentru că altfel nu-mi dau seama de ce nu ştii cu siguranţă nici locul acţiunii, dar nici numele personajelor – despre „cineva”-ul care vrea să facă acel film afli abia pe la jumătatea cărţii că se numeşte Jim Finley. Neclară rămâne şi experienţa profesională a lui Elster (73 de ani), chiar dacă înţelegi că a fost pe vreun front şi a văzut ceva inaccesibil publicului. „Ceea ce vrei tu, prietene, fie că o ştii sau nu, e o confesiune publică”, îi zice Elster lui Finley.

Confesiunea filmată nu are loc. În schimb, Finley are parte de o lecţie despre cum să-ţi trăieşti viaţa altfel, în alt ritm şi la alt nivel. În deşert, departe de stres şi aglomeraţie, Finley constată că timpul este altfel: „În altă parte, oriunde altundeva, zilele mele încep în conflict, fiecare pas pe care îl fac pe o stradă dintr-un oraş e un conflict, ceilalţi oameni sunt un conflict. Aici e diferit.”;  „…timpul e enorm, asta simt eu aici, la modul palpabil. Timp care ne precede şi care ne supravieţuieşte.” Viaţa în izolare te face mai atent la lucruri pe care înainte nu le observai. Este evidentă paralela cu experimentul cinematografic de la început: „E nevoie de o atenţie sporită ca să vezi ce se întâmplă chiar în faţa ta. E nevoie de trudă, de un efort cucernic, pentru a vedea ceea ce priveşti”. Iar problema, din ce discută cei doi, cărora li se alătura şi fiica lui Elster, nu ţine numai de individ ci şi de întreaga lume. Se simte nevoia unei schimbări fundamentale în urma căreia omenirea să trăiască altfel.

„E aproape ca o lege din matematică sau fizică pe care încă n-am reuşit s-o desluşim, unde mintea transcende totul, către interior. Punctul omega, a zis el. Oricare-ar fi sensul hărăzit acestui termen, dacă are un sens, dacă nu e un exemplu de limbaj care se trudeşte către vreo idee de dincolo de experienţa noastră.

– Ce idee?

– Ce idee. Paroxismul. Fie o transformare sublimă a minţii şi a sufletului, fie vreo convulsie materială. Vrem să se petreacă.

– Credeţi că vrem să se petreacă.

– Vrem să se petreacă. Vreun paroxism.”

Am înţeles de la ce a plecat şi ce a încercat DeLillo, numai că nu m-a convins. Nu ştiu de ce a trebuit să spună abia la jumătatea romanului că pe Finley îl cheamă Finley, dar mai sunt şi alte pasaje confuze, afectate de interpretări filosofice pretenţioase, care mă fac să cred că eu şi DeLillo nu suntem la începutul unei prietenii frumoase.

indexDon DeLillo, „Punctul Omega”, Polirom, 2012

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Punctul Omega”, de Don DeLillo”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *