„Întoarcerea huliganului”, de Norman Manea

  •  
  •  
  •  
  •  

coperta11Nu sunt primul care s-a apucat de o carte a lui Norman Manea intrigat de discuţiile pro şi contra care-i privesc scrierile. Eu am simţit că nu mai pot amâna momentul când am văzut ce rumoare a stârnit Alex. Ştefănescu cu afirmaţia conform căreia cărţile lui Norman Manea, autor pe care alţii-l văd cu şanse la Nobel, ar fi submediocre.

La câteva zile de la momentul închiderii ei, nu-mi amintesc ceva cu adevărat de redat, de preluat copy-paste, pentru a împărtăşi din genialitatea acestui autor. Poate că este vorba despre o problemă de memorie. Nu ştiu… Acum, dacă răsfoiesc din nou cartea, pot găsi fraze, paragrafe deosebite, cum ar fi cel în care, de la fereastra sa americană, scriitorul studiază trecătorii şi clădirile din jur: „Cerşetori şi poliţişti şi turişti, nimeni de neînlocuit”. Dar nu vreau să caut, pentru că nu e cazul. Prefer să rămân cu impresiile de cititor grăbit, cele care mi-au spus şi m-au convins de faptul că Norman Manea nu este un scriitor submediocru. Dimpotrivă. Nu-mi doresc să-l contrazic pe Alex. Ştefănescu şi nu ştiu ce criterii a folosit când a făcut afirmaţia cu pricina. Însă ştiu că, pe timpul lecturii la „Întoarcerea huliganului”, am trăit emoţia pe care ţi-o oferă numai cărţile valoroase, cărţile care spun ceva şi exprimă trăiri intense. Acum, poţi să transmiţi trăiri intense şi prin manele (sau nu?), iar marfa să fie submediocră… Totuşi, nu e cazul.

Cartea lui Norman Manea este un amestec de jurnal (România, 21 aprilie – 2 mai 1997) cu flashuri de memorie, în care vocea narativă alternează şi multe personaje au nume codificate. Dacă i-aş povesti cartea unui vecin care citeşte tabloide, i-aş zice aşa: „Ştii? Norman Manea e un scriitor român care a plecat în America înainte de căderea lui Ceauşescu. A prins o funcţie de profesor acolo şi de-atunci scrie cărţi, mă-nţelegi? Bine, scria şi-nainte, drept pentru care, evreu fiind, li se părea periculos unora… În fine, şi-a plecat el acolo – Când? Prin 1986 – unii au răsuflat liniştiţi, dar la un moment dat tot a trebuit să se întoarcă în Bucovina lui natală. Ce e natal?” 🙂 Cam aşa…

Norman Manea a plecat în 1986 şi s-a întors în 1997, cu teamă, cauzată în special de criticile sale la adresa opţiunilor extremiste ale lui Mircea Eliade. Cartea, înspre final, se transformă într-un reportaj. România e Jormania (termen preluat de la Ioan Petru Culianu), o ţărişoară cu bunele şi relele sale, prezentate, pe alocuri, într-o notă de un umor amar. Reportajul mi s-a părut valoros (dacă e să luăm în calcul din nou acea calificare de submediocritate) şi pentru că-i surprinde natural pe mulţi dintre oamenii de cultură de la noi (mi-a plăcut că Norman Manea l-a pomenit şi pe scriitorul Alexandru Vlad).

În variantă integrală, nu aş reciti cartea. Pasaje, da. Mi s-a părut tristă, dar am descoperit la Norman Manea o forţă în povestirea nostalgiei pe care am mai întâlnit-o, din ce-mi dau seama, numai la Amos Oz („Poveste despre dragoste şi întuneric”). M-a enervat stilul de a camufla anumite persoane sub protecţia unor iniţiale sau de a învălui povestirea – când şi cum şi-a dorit Dumnezeu-naratorul –într-un abur în care adevărul se dezbracă, dar nu-şi dă jos pantalonii. Altfel, găseşti în cartea asta şi Cioran, şi Sebastian, şi Vadim Tudor.

getImageNorman Manea, „Întoarcerea huliganului”, Editura Polirom, 2011

Mai bine a scris despre cartea asta Wilkins Micawber.

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Întoarcerea huliganului”, de Norman Manea”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *