„Radiografia unei zile de mai”, de Cristian Meleşteu

coperta1Când citesc debutanţi sau tineri premiaţi, analizez dacă aş fi fost în stare să scriu mai bine povestea respectivă. Scăpări au toţi, pasaje care nu sună bine, expresii oribile sau despre care nu-mi dau seama cum de au trecut de redactorul de carte, iar dacă aş fi chiţibuşar, aş putea să „distrug” volumul respectiv în numai câteva rânduri. Asta, dacă aş trăi singur într-o lume perfectă. Când analizez dacă aş fi fost în stare să scriu mai bine povestea respectivă, mă supralicitez. Am impresia că ştiu să scriu. Şi-apoi, mi se pare simpatic momentul acela când, cititor pasionat, îmi dau seama că scriitorul a pus pe hârtie ceea ce eu însumi aş fi pus, numai că el mi-a luat-o înainte şi, mai ales, a pus-o aşa cum numai eu aş fi fost în stare. El a fost mai harnic. 🙂

Cristian Meleşteu a câştigat cu acest volum premiul Concursului de manuscrise al Uniunii Scriitorilor, ediţia 2012, la categoria proză (alături de Constanţa Roşoiu). Sunt trei proze scurte – „Radiografia unei zile”, „Colonia subterană” şi „Ultimul pahar de vin – fals tratat despre o iubire imposibilă”, bune spre foarte bune, pentru că te ţin acolo, în text. Nu-ţi vine să abandonezi lectura, iar concluzia asta sinceră cred că ar trebui să-l bucure cel mai mult pe Cristian Meleşteu. Nu-l cunosc (să nu credeţi că m-a scos la bere şi-acum scriu cu mustaţă de spumă), dar îmi place cum scrie. Şi ca să-ţi placă scrisul cuiva nu trebuie să fii critic literar, ci simplu cititor. Cristian Meleşteu scrie bine, cu puternic fond poetic (se simte că a scris poezie înainte), şi are harul de a începe de undeva şi a ajunge în cu totul altă parte decât ai crezut la început. Cred totuşi că m-a atras cel mai mult la scriitura lui impresia că nu s-a chinuit deloc, că şi-a scris prozele dintr-un foc, jucându-se cu ideile. Folosindu-şi imaginaţia extrem de bogată, a pus în succesiunea textului ce i-a picat mai bine. Efectiv. Nu s-a cramponat de absurdul situaţiilor create, iar acest fapt l-a ajutat să imagineze un univers plauzibil, chiar dacă, printre altele, descrie cum un cuplu face dragoste pe spoiala unei veioze sau cum nebunul din prima proză are un copil cu un înger.

Mi-ar fi plăcut să scriu ca el şi da, am avut impresia – dată de naturaleţea pe care a ştiut să o păstreze – că aş fi pus pe hârtie poveştile acelea cam cum i-a reuşit lui, doar că el a fost mai harnic şi mai grăbit. Sigur, glumesc 🙂 Cristian Meleşteu m-a entuziasmat şi cred că a scos unul dintre cele mai reuşite volume de proză scurtă pe care le-am citit în ultimii ani. Sigur, cu scăpări şi pasaje care nu sună extraordinar – nimeni nu e perfect, dar cred că literatura lui face propagandă frumoasă ficţiunii. Şi nu, nu mi-a dat nicio bere (nici nu aştept, Cristian).

N-am povestit nimic despre subiectul prozelor, nici n-o voi face. Vă recomand să le descoperiţi singuri şi să vă lăsaţi cuceriţi de vârtejul pe care l-a pus la cale Cristian Meleşteu. Totuşi, uitaţi câteva fragmente, ca să vedeţi cam ce şi cum:

“Zborul lin al avionului ce-l aducea în ţară fu brusc întrerupt de un tremur ce îl făcu să-şi verse paharul din mână. Un hohot puternic de râs făcea avionul să se încline în stânga şi-n dreapta, ca un petic de hârtie lăsat în voia vântului. Se uită în jos, nu zburau peste o ţară ci peste o gură imensă, ce zâmbea ironic şi scotea hohote de râs. Peste tot, ca o ceaţă, plutea umorul. Scoase mâna pe geam. Era foarte frig acolo, la înălţime, aşa că o trase repede înapoi. De la mână îi dispăruse ceasul! „Am ajuns deci în ţară.”, gândi el mulţumit.”

“Învăţa cu voce tare, scria, repeta, când brusc avu neinspiraţia să tragă aer adânc în plămâni. În aer plutea miros de metaforă de la o carte uitată deschisă, aşa că lăsă învăţatul pentru mai târziu. Se întinse în pat şi citi până când noaptea pierdută îşi spuse cuvântul şi adormi.”

“Cetatea înflori şi mai mult sub mâna lui Nazaret. Mintea lui de economist, formată în condiţiile unei economii de piaţă în tranziţie, îl ajută să găsească toate pârghiile de eludare a legilor internaţionale, astfel că în scurt timp cerură cetăţenie în Cetate mulţi din cei mai bogaţi oameni ai lumii… Cu toate acestea deveni repede, datorită puterii absolute pe care o deţinea, o fire despotică. Cetăţenii începuseră să plece în voiajuri foarte dese în ţările vecine ca să poată vorbi pe la colţuri despre nemulţumirile lor… (Conform edictului nr. 123 al Cetăţii, semnat de Marele Rege Nazaret, toate construcţiile din Cetate trebuiau făcute în formă rotundă.)”

Cristian Meleşteu, „Radiografia unei zile de mai”, Editura Cartea Românească, 2012

Citeşte şi:

0 thoughts on “„Radiografia unei zile de mai”, de Cristian Meleşteu”

    • Plăcerea pentru lectură şi scris. Literatura de genul ăsta pare un drog care te ţine în altă lume fără să-ţi mai poţi aminti cum era înainte de a te droga. În cele trei proze, aproape că uiţi de unde a plecat Meleşteu. Te convinge să mergi mai departe prin forţa imaginaţiei şi cursivitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Conţinut protejat împotriva copierii