„Medgidia, oraşul de apoi”, de Cristian Teodorescu

  •  
  •  
  •  
  •  

În urmă cu vreo două luni, am trăit în gara din Medgidia o experienţă care mi-a vorbit sincer despre România de astăzi. Pe un ger de inspiraţie rusească, am înregistrat vizual şi olfactiv mizeria din sala de aşteptare şi tristeţea unui tricolor sfâşiat. Ştiam de existenţa romanului semnat de Cristian Teodorescu, dar la momentul trecerii mele prin Medgidia, nu aveam cartea în bibliotecă. Mi-am făcut-o cadou de ziua mea de naştere şi acum, la câteva ore de la terminarea lecturii, judecând materialist obiectul din hârtie care stă lângă mine, apreciez cu satisfacţie că a meritat toţi banii. Nu mulţi, pentru că e vorba de varianta din colecţia Top10+ de la Polirom…

Este vorba despre un roman neconvenţional, pentru că este format din 100 de proze scurte, de maximum trei pagini (cu excepţia ultimului text, care radiografiază istoria din întregul volum). Foarte interesant este faptul că poţi să citeşti cartea asta începând cu orice text. Chiar dacă este indicat să o iei aşa cum am făcut-o eu, adică în ordinea firească a paginilor, orice proză are ideea sa, independentă de a celorlalte. Citind prozele în ordinea aleasă de Cristian Teodorescu, înţelegi mai repede anumite subtilităţi, de ajutor în textele următoare, dar ca să te convingi de cât de bine e scrisă cartea asta, poţi merge în librărie şi s-o deschizi oriunde. Vei înţelege cu uşurinţă fragmentul nimerit, pentru că, în principiu, scriitorul a preferat să detalieze momente din viaţa personajelor sale (reale, ca şi faptele lor, cărora li s-a adăugat surplusul de ficţiune datorat trecerii timpului).

Medgidia e (sur)prinsă în ceea ce a însemnat, probabil, cea mai frumoasă perioadă a istoriei sale, începutul deceniului 4 al secolului trecut, dar sunt prezentate şi schimbările produse odată cu sfârşitul războiului şi acapararea puterii de către comunişti. Centrali sunt bunicii scriitorului, Ştefan şi Virginia Theodorescu, care preiau restaurantul din gară, în urma unei licitaţii, de la Stelian, şeful legionarilor din oraş. Restaurantul se dovedeşte o afacere foarte bună pentru Fănică Theodorescu, mai ales că devine un loc de întâlnire a notabilităţilor din Medgidia, în frunte cu primarul, şeful gării, judecătorul, poliţistul Pomenea şi, mai ales (zic eu), maiorul Scipion, o figură extraordinară de militar. Fiecare personaj are povestea lui, inclusiv prostituatele de pe deal, dar parcă niciunul nu m-a impresionat aşa cum a făcut-o acest maior, pedepsit absurd atât înainte cât şi după venirea la putere a comuniştilor, chiar dacă, prin tot ce a făcut, a dat dovadă de un caracter deosebit. De exemplu, când în Medgidia vin ruşii, cu tancurile lor, iar colonelul rus vrea să intre în cazarmă cu tehnică şi oameni, maiorul Scipion înţelege ce ar fi însemnat acest lucru şi îi răspunde comandantului rus că poate intra în cazarmă numai dacă el îşi ia oamenii, tehnica şi drapelul şi lasă cazarma goală pentru ruşi. Momentul îi va fi fatal lui Scipion, arestat şi trimis în închisoare.

Aş povesti la infinit despre aceste personaje pe care nu cred că le voi uita prea curând (nu mai zic de chelnerul Ion, care moare după ce pune un pariu stupid cum că poate mânca fără pauză 50 de ardei iuţi). Dar m-aş întinde foarte mult cu acest text… Era o lume frumoasă în Medgidia, cea dinainte de legionari, de război şi de comunişti. Răul se intaurează gradual, până când, după război, mai toţi eroii frumoşi de la începutul anilor 40 mor pe front, sunt trimişi în închisoare sau în Siberia, ori pur şi simplu fug înţelegând schimbarea de context. Finalul este trist, cu Fănică trăind dezamăgirea de a-şi vedea restaurantul transformat în sediu de miliţie. Pe măsură ce paginile se scurg printre degete, istoria se înnegreşte, iar oraşul acela frumos, cu atâţia oameni fabuloşi, se pierde sub o pată mare, roşie.

Cristian Teodorescu, „Medgidia, oraşul de apoi”, Editura Polirom, 2012 (reeditare)

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *