„Milarepa”, de Eric-Emmanuel Schmitt

milarepa-eric-emmanuel-61841Când am văzut prima dată cartea asta, mi-am amintit ce a spus odată Philip Ó Ceallaigh la Festivalul Internaţional de Literatură. Scrisese o proză, roman, se gândise el, dar o editură, parcă din Marea Britanie, i-a respins-o spunându-i că e cam scurtă. Ei bine, “Milarepa” n-a fost o problemă pentru Humanitas Fiction, care i-a dedicat lui Eric-Emmanuel Schmitt o serie de autor. Dacă nu eşti colecţionar, poţi să citeşti cartea asta lejer, la o cafea, într-o librărie Humanitas, Kretzulescu sau Cişmigiu. Are numai 63 de pagini, cu litere mari, ca-n cărţile pentru copii, şi marginile uriaşe. Pe un rând încap numai vreo şase cuvinte. Dacă eşti un cititor antrenat, s-ar putea să nici nu termini cafeaua şi să spui că ai mai dat gata o carte.

Bun… Cine-i Milarepa? Sau, mai degrabă, cine a fost? Un mare yoghin tibetan, care apare în visele lui Simon, un parizian contemporan. Visele acestea se tot repetă până când Simon încearcă să şi le explice. O femeie ciudată, a cărei existenţă este negată spre finalul cărţii, îi sugerează lui Simon că, dacă vrea să scape de vise, va trebui să povestească istoria sa – sau a lui Svastika, aşa cum i se spune în somn – de nu mai puţin de o sută de mii de ori. După acest eveniment aparent concret (spun aparent, pentru că, aşa cum am menţionat, nici femeia aceea nu pare a fi ancorată în realitate), intri într-o lume onirică şi nu mai ştii când povesteşte Simon şi când e Svastika. Cel din urmă se dovedeşte a fi unchiul lui Milarepa, copil la începutul textului. Cum povestea lui Milarepa se găseşte, pe scurt, la prima căutare pe google, n-o s-o detaliez. Totuşi, în câteva cuvinte, Svastika moşteneşte averea lăsată de părinţii lui Milarepa şi-ar trebui să aibă grijă de ea până când Milarepa ar creşte pentru a o putea gestiona de unul singur. Totuşi, Svastika, cuprins de un duh rău, îl alungă pe Milarepa, şi pune stăpânire pe toată averea. Milarepa, care e un fel de Harry Potter în Tibet (scuze pentru analogie), revine şi dirijează o furtună care-i dărâmă casa lui Svastika şi ucide vreo 35 de persoane. Ulterior, Milarepa se căieşte pentru fapta sa şi merge la un Lama, pe care-l roagă să-l înveţe principiile budiste şi să-l ajute să ducă o viaţă în care păcatele sale să fie răscumpărate. Lama Marpa îl ajută, dar numai după încercări infernale, în care Milarepa este nevoit să ridice de unul singur, de trei ori, un turn, sub diverse forme.

Povestea se termină în beznă, pentru că nu eşti lămurit dacă Simon a reuşit să urmeze sfatul acelei femei. Totuşi, la finalul lecturii, te cam umpli de ziceri în stilul consacrat de Coelho, cu trupul care este o corabie fragilă (dacă îl împovărezi cu crime, se scufundă) şi cu binele care cere mai multă voinţă decât răul. Nu a fost un text chiar dezamăgitor, dar parcă de la „Alchimistul” încoace, trecând prin războinicii luminii, aceeaşi rimă nu mai are farmec. De la Schmitt prefer „Oscar şi Tanti Roz”.

descărcareEric-Emmanuel Schmitt, „Milarepa”, Editura Humanitas Fiction, 2013

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Milarepa”, de Eric-Emmanuel Schmitt”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *