„Nono”, de Renata Carageani

  •  
  •  
  •  
  •  

tn1_nonoCumva, Renata Carageani mi-a băgat sub piele un ursuleţ de pluş. Sigur a profitat de slăbiciunea mea pentru cărţile care par scrise pentru copii, dar sunt foarte bune pentru oamenii mari. A profitat, şi-am simţit că face asta de la primele pagini, dar n-am reuşit să mă desprind de Nono, să-l las singur, aşa cum l-a lăsat prietena şi stăpâna lui, pe nume Asta, aruncat prin casă.

Ştiu că există cărţi cu şoricei sau câini drept personaje principale, dar ceva de genul ăsta, cu un ursuleţ de pluş povestindu-şi aventurile, chiar n-am mai întâlnit. Şi nu m-a ţinut aproape faptul că e vorba de un ursuleţ (n-am vreun fetiş în legătură cu subiectul) ci modul în care Renata Carageani – o scriitoare româncă, de peste 50 de ani, aflată la primul roman – a reuşit să mă facă să-mi pese de destinul lui Cap de Câlţi. Nono n-are zâmbet, că aşa l-a proiectat desenatorul, poartă ochelari şi nu ştie ce-i aceea foame. Are însă sentimente. Pentru că-i pasă, îşi ia „viaţa” în propriile mâini şi, uitat de Asta, după ce ajunge la gunoi, învaţă să citească ambalejele care-l înconjoară şi se-mprieteneşte cu două pisici (Abjectele), câţiva câini (Fetiţa, Vasile, Alburimea Sa şi Întâmplare – Colonelul Întâmplare) şi cu o minge de volei botezată Wilson. Echipa asta trece printr-o experienţă limită odată cu o ploaie teribilă care-o alungă din locul tradiţional de odihnă. Cu ajutorul unui lighean, Nono şi ai lui îşi caută adăpostul. Îl vor găsi, dar într-o atmosferă pe care nu ştii dacă s-o consideri vis sau realitate Nono ajunge la un circ… Aparent previzibil, ursuleţul este prins de cel care le făcuse pe Abjecte vedete de circ şi pus, la rândul lui, drept cadou la taraba de tir. Scenariul de tip Pinocchio se duce de râpă când, regăsit de Asta, Nono este agăţat de un braţ de baloane şi ridicat deasupra circului.

„Poate dacă i-ar da prin minte să tragă cu alice în sus, să mai spargă din baloane, aş avea o şansă, dar uite-o că face cu totul altceva, se pune pe plâns, exact ca în filmele proaste, fără împuşcături, iar Lunetistu’ lu’ peşte, nici el nu găseşte altă soluţie decât s-o strângă în braţe, chipurile ca s-o consoleze…”

O bijuterie de carte, care mi-a amintit de „Teodosie cel Mic”, romanul lui Răzvăn Rădulescu. Scrisă simplu şi cu imaginaţie, nu are nimic strident. Deseori, m-am gândit cum ar arăta un film cu personajele acestei scriitoare, care spune că s-a apucat de scris pentru că nu ştia cum altfel să-şi folosească mâinile. 

Renata-si-NonoRenata Carageani, „Nono”, Editura ALLFA, 2012

Sursa foto – aici.

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Nono”, de Renata Carageani”

  1. Nu e vreo problema daca-ti plac “cartile parca scrise pentru copii”, stateam cu bunicul meu inca la Tom si Jerry, si citeam impreuna Canuta om sucit, Morcoveata si Tom Degetel!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *