(Şi) despre şocul posttraumatic – „Home” de Toni Morrison

„I am named Frank after my father’s brother. Luther is my father’s name, Ida my mother’s. The crazy part is our last name. Money. Of which we had none.”

Am citit „Home” în limba engleză imediat ce am văzut că Toni Morrison a ţinut o lectură din această carte la academia militară West Point. Eram curios să aflu ce anume poate interesa în mod deosebit un student militar la ultimul roman al unei scriitoare de Nobel.

„Home” e despre şocul posttraumatic (PTSD – Posttraumatic stress disorder). Mai bine zis, şi despre şocul posttraumatic. Este povestea unui afro-american, Frank Money, traumatizat de experienţa războiului din Coreea. Şi aşa se face legătura cu lectura lui Toni Morrison de la West Point. Viitorii ofiţeri ai armatei americane ar putea să înveţe ceva din acest roman. Însă este vorba despre o lectură utilă oricărui militar, căruia grozăviile de pe front îi pot schimba viaţa fundamental.

Mai întâi, povestea coboară mult în timp, până când familia lui Frank este nevoită să fugă din Alabama în Georgia (sfârşitul anilor ’40), şi se stabileşte într-o localitate descrisă drept cel mai urât loc de pe Pământ, mai urât decât un câmp de luptă. Pe câmpul de luptă, ai măcar şansa de a câştiga, un scop. În schimb, în Lotus, singura problemă e să omori timpul. Un loc extrem de plictisitor, o comunitate prea liniştită, prea previzibilă pentru nişte tineri, aşa cum era Frank înainte de a pleca în armată, alături de doi prieteni.

„Mike, Stuff and me couldn’t  wait to get out and away, far away. Thank the Lord for the Army.

Iată cum armata nu este numai “un loc stabil de muncă”, aşa cum pare la noi, ci un mijloc de evadare. Numai că, de pe front, Frank se întoarce total schimbat. Cei doi prieteni mor chiar sub ochii săi şi amintiri dureroase revin periodic în mintea unui Frank traumatizat.

Întors în ţară, el nu se duce imediat s-o vadă pe fiinţa cea mai dragă lui, sora sa, Cee, ci trece prin nişte aventuri şi se trezeşte într-un spital, după ce se pare că a fost bătut. În spital, primeşte o scrisoare prin care este anunţat că sora lui e grav bolnavă. Este momentul în care Frank are impresia că salvându-şi sora poate scăpa de vinovăţia (autoindusă) legată de moartea prietenilor săi. Şi fuge din spital, iarna, în picioarele goale. Se refugiază la un pastor, a cărui părere despre armată nu este prea grozavă: “An integrated army is integrated misery. You all go fight, come back, they treat you like dogs. Change that. They treat dogs better.” Totuşi, nici presat de convingerile pastorului, Frank nu-şi trădează ataşamentul faţă de mediul cazon – „The army hadn’t treated him so bad. It wasn’t their fault he went ape every now and then”.

Pastorul îl ajută cu bani şi nu numai, iar Frank ajunge la Cee, de fapt la locuinţa unui doctor care profitase de ea implicând-o în diverse experimente. Cu Cee ca o legumă, Frank se întoarce în Lotus, unde nişte habotnice insensibile au grijă ca Cee să-şi revină. “Women with seen-it-all eyes” este sintagma cu care le-a caracterizat cel mai bine Toni Morrison. “The women handled sickness as though it were an affront, an illegal, invading braggart who needed whipping.”

Foarte interesantă este structura cărţii, cu capitole ale naratorului alternând cu scurte pasaje la persoana întâi, scrise de Cee şi de Frank. Mai mult decât atât, ceva ce n-am mai întâlnit: personajul îşi contrazice creatorul-narator. Iată ce scrie Frank la un moment dat: “Earlier you wrote about how sure I was that the beat-up man on the train to Chicago would turn around when they got home and whip the wife who tried to help him. Not true. I didn’t think any such thing. What I thought was that he was proud of her but didn’t want to show how proud he was to the other men on the train. I don’t think you know much about love. Or me.”

Din păcate pentru frumuseţea acestui roman, o primă parte excelentă, în care afli despre exodul familiei şi despre problemele psihice ale lui Frank, se dizolvă într-o parte secundă grăbită. Nu afli mai nimic despre modul în care se rezolvă (dacă se rezolvă) şocul posttraumatic. La început, totul este detaliat: Frank are vedenii, alteori vede în alb şi negru, uneori vorbeşte cu pomii, are reacţii agresive inexplicabile chiar şi faţă de copii etc. Spre final, după ce-o salvează foarte rapid pe Cee, Frank învaţă să-i placă traiul în Lotus. Retrăieşte, ciclic, un episod din copilărie (dezgroapă osemintele cuiva la a cărui înmormântare asistase clandestin, împreună cu Cee) şi totul se cufundă într-o atmosferă bucolică prea brusc, prea repede. O carte frumoasă, însă inexplicabil de grăbită spre final. Toni Morrison a construit un bulgăre urcând dealul şi, când a ajuns sus, l-a scăpat fără să mai contemple peisajul.

“I’ve had only two regular women. I liked the small breakable thing inside each one. Whatever their personality, smarts, or looks, something soft lay inside each. Like a bird’s breastbone, shaped and chosen to wish on. A little V, thinner than bone and lightly hinged, that I could break with a forefinger if I wanted to, but never did. Want to, I mean. Knowing it was there, hiding from me, was enough.”

Toni Morrison, “Home”, Random House, 2013, 160 de pagini

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *