Interviu cu arbitrul Alexandru Tudor: „Armata a fost şi rămâne un simbol”

Alexandru Tudor i-a depăşit, în topul meciurilor arbitrate la centru în prima divizie, pe Nicolae Rainea şi Ion Crăciunescu. Serios, rigid după părerea unora, s-a impus ca un arbitru incoruptibil. Îl amuză comparaţia cu Brad Pitt şi vorbeşte des despre Dumnezeu. De fapt, are ca ton de apel pe telefonul mobil o melodie religioasă, iar ca wallpaper o icoană. Nu mai ţine minte ultimul film văzut şi citeşte din Omilii la Facere, a Sfântului Ioan Gură de Aur. Alături de un coleg de la Gazeta Sporturilor, l-am chestionat o oră şi jumătate într-o sală de lângă Institutul Naţional de Medicină Sportivă. A răspuns detaşat, echilibrat şi mereu atent la consecinţe.

– Domnule Tudor, sunteţi perceput ca un arbitru foarte serios… Ce vă face să zâmbiţi?

– Fiica mea, care are doar 10 luni. Chiar discutam zilele trecute că noi, arbitrii, pe teren suntem cu totul alţi oameni decât acasă, în familie. Oricum, să ştiţi că în adolescenţă, eram considerat sufletul clasei. Viu, expansiv, glumeţ.

– Mărturiseaţi cu altă ocazie că pelerinajul din 2007, în Israel, Iordania, Egipt, Palestina şi Siria v-a schimbat fundamental. Credinţa înseamnă mult pentru dumneavoastră…

– Credinţa te face să înţelegi anumite realităţi. Nici acum nu înţeleg prea multe, dar am mai văzut câteva chestiuni.

– Totuşi, sobrietatea care vă caracterizează are în ea şi o notă cazonă. Care sunt legăturile lui Alexandru Tudor cu armata?

– Mă trag dintr-o familie cu disciplină cazonă, aşa am fost crescut de mic şi pentru mine chestiunea asta este definitorie. Armata a fost şi rămâne un simbol. Sunt filme istorice, ale căror clipuri de esenţă i le pun copilului meu. Sunt lucruri pe care le-am deprins de la bunicul meu, care avea o disciplină aş spune nemţească. Seara, după ce se uita la televizor, mă punea să cânt împreună cu el Hora Unirii.

– Patriot?

– Ca toţi românii din generaţia dinainte şi ca toţii românii normali. Eu privesc subiectul acesta ca pe un stâlp al naţiei, puţin încercat acum, dar care încă mai rezistă.

– Stagiul militar?

– Am fost declarat inapt, pentru că, în perioada respectivă, aveam fracturi la ambele picioare.

– A, se întâmpla imediat după revoluţie.

– Da.

– Puteţi să povestiţi episodul? Ştiu că aţi fost împuşcat…

– Când nu faci ascultare, o păţeşti. Bunicul mi-a spus aşa: nu ieşi din casă, eşti în pericol, stai aici cu noi. El probabil simţea, ştia despre ce era vorba. Şi având experienţa războiului, fiind chiar rănit, ştia ce spunea. Iar eu n-am ascultat. Probabil am vrut să fac pe viteazul. Asta e.

Mă duc cu gândul la Athos şi la Ierusalim tot timpul. Am fost în multe ţări şi cel mai bine e să fii la mormântul Domnului sau la Sfântul Munte. Pregustarea Raiului, cum spun cei de-acolo. Şi-aşa este. E o chestiune pe care nu o pot explica în cuvinte. Trebuie să ajungi acolo, să simţi.

– Am citit că încă mai păstraţi gloanţele, câte unul din fiecare picior.

– Da, le am, mi le-a dat domnul doctor Zaharia, de la Colentina, cel care mi-a salvat picioarele.

– Vă consideraţi o persoană norocoasă prin faptul că aţi întâlnit un astfel de doctor?

– La momentul respectiv, nu eram lucid. Îmi aduc aminte că mai era un paraşutist, care printre multiplele lui arme avea o praştie. Şi noi, de durere şi de revoltă, trăgeam cu medicamentele pe fereastră. Ne durea de nu mai ştiam de noi. Dar ce pot să spun? La momentul ăsta, când sunt în altă stare, pot doar să spun că-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-am întâlnit cu doctorul respectiv.

– Aveţi certificat de revoluţionar?

– Da… Atunci, în primăvara lui ’90, au venit la mine acasă doi procurori. Ulterior, m-au mai chemat pentru declaraţii. Nici nu m-a interesat cine m-a împuşcat. Pur şi simplu, m-am gândit că trebuie să iert şi am iertat.

– Credeţi că disciplina unui arbitru seamănă cu cea din viaţa cazonă?

– Sunt sigur că disciplina este aceeaşi, poate chiar trebuie să fie mai riguroasă interior la noi. Pentru că în armată uneori ţi se impune şi nu trebuie să izvorască din interior, pe când la noi este obligatorie şi nu avem un comandant care să ne-o impună. Trebuie s-o simţi. Pe mine m-a ajutat foarte mult disciplina şi asta încerc să le imprim şi copiilor mei.

– Aţi simţit vreodată că ar fi fost mai bine dacă v-aţi fi lăsat de arbitraj?

– Au fost multe momente de cumpănă. Dar la începutul carierei mele internaţionale, am stat de vorbă cu un foarte bun psiholog sportiv, care mi-a spus aşa: Consideră cariera ta un drum, din oraşul X în oraşul Y. Pe drum, te vei întâlni cu duşmani, cu garduri, cu gropi, obstacole de toate tipurile, vei cădea, vei fi rănit, lovit, te va durea, vei suferi… Important este să ajungi din X în Y.

– Aţi ştiut de atunci care era acel Y pentru dumneavoastră?

– Obiectivele trebuie să fie clare pentru fiecare. Stabileşti nişte chestiuni şi le urmăreşti. Fiecare arbitru visează să arbitreze o finală de Campionat Mondial. Pentru mine, primul obiectiv a fost examenul de şcoală. Pe urmă, a fost examenul de categoria a II-a. Am avut vreo 14 obiective…

– Aveţi 41 de ani şi mai puteţi arbitra până în decembrie 2016. Care ar fi cel mai important obiectiv de până la retragere?

– Nu mă gândesc la retragere, ci la săptămâna aceasta. Pentru ca evenimentul din weekend să fie pregătit, trebuie să muncesc în această săptămână. Acum, după ce ne despărţim, merg la antrenamentul de recuperare. O alergare de 20-30 de minute, de scoatere a oboselii după meciul de ieri. Arbitrajul pentru mine este o scară, o scară pe care mă urc în viaţă, este mijlocul cu care eu cresc. Evenimentele din ce în ce mai grele te ridică şi vreau să cred că la sfârşitul carierei de arbitru voi fi mai bun decât la început.

Băiatul meu face sport, dar i-am spus că poate ajunge arbitru de fotbal numai peste cadavrul meu. Tata, ce înseamnă cadavru?, a fost răspunsul lui.

– Merită să fii arbitru în România? Din toate punctele de vedere…

– Financiar, nu. Pentru a te forma ca om, e o şcoală excepţională. Incredibilă. A fost cel mai bun mod de a-mi şlefui caracterul. Ai nevoie de calităţi pe care eu nu le aveam. Mă refer la începutul de smerenie pe care încerc să-l cresc. Dacă eşti mândru, e foarte greu să reuşeşti. Apoi, îţi trebuie voinţă, pe care o creşti la fiecare antrenament. Voinţa e o luptă zilnică. Trebuie să te lupţi cu tine însuţi în fiecare gând.

– Totuşi, câştigaţi aproximativ 50.000 de euro pe an…

– Dar ştiţi de unde am plecat? În momentul în care m-am apucat de arbitraj, taică-meu spunea ia de aici şi cumpără-ţi maşină, ia de aici şi du-te în America. Taică-meu a fost un comerciant mare. Tot comerţul cu China el l-a iniţiat aici, în România. Un om extrem de bogat, prea bogat pentru familia noastră.

– Şi atunci de ce aţi mai intrat în arbitraj?

– Pentru că e uşor să faci ceva având ursul în spate, dar nu te pune pe tine în valoare. Şi poate că a existat o ambiţie personală. Adică vrei să faci tu ceva, nu să vină cineva şi să-ţi dea de-a gata. Sentimentul de performanţă proprie.

– Vă consideraţi bogat?

– Extrem de bogat din punct de vedere familial.

– Financiar?

– Slavă lui Dumnezeu. Crezi că pot să mănânc cinci porţii în loc de una? Sunt convins că pentru fiecare om există resurse şi că Dumnezeu îţi dă cât ai nevoie.

– În ultimii ani, arbitrii de fotbal au trecut prin momente grele, legate de corupţie. Cum aţi făcut ca numele dumneavoastră să nu figureze printre ale celor suspectaţi?

– Nu este meritul meu. Din familie mi s-au trasat reguli foarte rigide. De exemplu, ca să ies la joacă, eram nevoit să mănânc tot din farfurie. Bona mea, nemţoaică, îmi spunea: vrei să te joci, mănânci tot. Şi astăzi sunt obişnuit să termin tot din farfurie.

(O melodie religioasă, tonul de apel al telefonului său, ne întrerupe. Totuşi, continuă scurt, în ceea ce pare o confesiune mistică) Iar taică-meu mi-a zis foarte clar: Tată, cinstea n-o poţi vinde decât o dată. Ai grijă s-o păstrezi. (apoi, răspunde)

– V-a surprins prezenţa vreunui coleg pe lista anchetaţilor?

– Acesta este un subiect pe care vreau să-l evit. Oricum, cele mai grele momente din cariera mea s-au petrecut atunci când veneam la stadion şi vedeam cum oamenii se întrebau dacă nu cumva eram şi eu printre ăia.

– Regretaţi o decizie anume din timpul meciurilor arbitrate?

– Ştiu sigur că nu poţi să fii perfect decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie să te pui în mâna Lui ca să-ţi iasă jocul.

– Deţineţi recordul meciurilor arbitrate la centru în campionatul nostru…

– Este un rezultat pentru care trebuie să le mulţumesc tuturor celor alături de care am lucrat şi celor care m-au crescut. Nu este un rezultat individual. De altfel, domnul Nicolae Rainea mi-a dat un trofeu pe care scria aşa: Felicitări şi soţiei, şi duhovnicului, şi tuturor celor care te-au ajutat. Sunt un muncitor simplu pe lângă arbitrii care au avut rezultate internaţionale, precum Rainea, Igna sau Crăciunescu. Ei sunt monumente, eu sunt worker.

– Dacă aţi fi arbitrat în alte vremuri, aţi fi ajuns la Mondiale, la rândul dumneavoastră?

– Sunt ipoteze. Dacă erau ei acolo, puteai să treci pe lângă ei?

Alexandru Tudor s-a născut la 13 septembrie 1971 şi a arbitrat primul meci în eşalonul de elită al fotbalului românesc, Universitatea Craiova – Universitatea Cluj, la 15 mai 1999. Este arbitru FIFA din anul 2001 şi a condus prima sa partidă de Champions League, Barcelona – Basel, la 4 noiembrie 2008. În prima divizie din România a condus, potrivit evidenţei personale, 271 de partide, inclusiv meciul suspendat Universitatea Cluj – CFR Cluj, din sezonul trecut. Datorită credibilităţii, a fost delegat, de multe ori, la partidele cu miză şi interes majore. 

Interviu publicat în “Observatorul militar” din 10 aprilie 2013.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *