Lansare cu Oskar şi un vis pe care nu-mi amintesc să-l fi avut

  •  
  •  
  •  
  •  
Lansare "Pe când statuia era om", Academia Forţelor Terestre "Nicolae Bălcescu", Sibiu, 23 aprilie 2013. Foto: Bogdan Oproiu
Lansare “Pe când statuia era om”, Academia Forţelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 23 aprilie 2013. Foto: Bogdan Oproiu

Pornind de la premisa că mă pricep mai bine la scris decât la discursuri, mi-am notat gândurile pe care-mi doream să le rostesc cu prilejul lansării cărţii „Pe când statuia era om”. Bună idee. În timp ce ascultam discursurile antevorbitorilor mei, mi-am amintit de Gunter Grass şi de Oskar Matzerath. Toboşarul Oskar îmi bătea în vetricule şi atrii, nervos că nu e poftit şi el la cuvânt, să poată şi el să-şi ceară locul în formaţie, aşa cum a făcut-o studentul reprezentant al Corpului Cadeţilor „General-maior Nicolae Uscoi”. Eram în flancul drept, îmbrăcat civil, izolat în frământările mele, încercând zadarnic să privesc statuia. Aveam emoţii de nu mă puteam uita la ea. De fapt, puteam s-o privesc, dar, cum aruncam un ochi, Oskar îşi vedea şi mai nervos de treabă. Sub un soare frate cu cel care mă bronza „ca un tractorist” prin anii de studenţie militară, preotul şi-a văzut de meserie, apoi au mai urmat trei scurte cuvântări, ale lui Adrian Popescu (ziarist la „Tribuna” din Sibiu şi sculptor, autor al bustului generalului Uscoi), Constantin Dudoiu şi Ghiţă Bârsan, al doilea, colaborator din exterior al generalului Uscoi, iar al treilea, comandantul de astăzi al instituţiei. După care, gâtuit de emoţii, cu Oskar la locul ştiut, am ajuns şi eu la microfon, cu ochii la pantofi, atent să nu calc greşit. Acesta a fost discursul meu:

„Bună ziua!

În primul rând, vă mulţumesc pentru că sunteţi aici.

Nu cred că mai este cazul să vorbesc despre cât sunt de emoţionat… Vreau totuşi să vă spun că această carte înseamnă rezultatul a câţiva ani de documentare. Fiind şi primul meu volum, el reprezintă foarte mult pentru mine. Am investit timp şi suflet în cartea aceasta gândindu-mă, nu de puţine ori, chiar la clipa de faţă: eu, în faţa dumneavoastră, lângă bustul lui Nicolae Uscoi.

Există o vorbă: cărţile se fac din cărţi. Ei bine, „Pe când statuia era om” nu s-a făcut din cărţi. Ea are la bază peste 30 de interviuri, pentru care am fost în Bucureşti, Cluj, Şinca Nouă, Făgăraş, Brateiu şi, nu în ultimul rând, Sibiu. Nu a fost simplu, dar nici nu am motive să mă plâng. Mi-a plăcut foarte mult să-l cunosc pe Nicolae Uscoi prin intermediul interlocutorilor mei, unii dintre ei prezenţi aici. Şi, în felul acesta, ajung la cel mai important lucru pe care vreau să-l spun…

Am postat pe facebook o întrebare. Aveam emoţii, drept pentru care i-am rugat pe cei care urmăriseră pagina de facebook a cărţii să-mi spună despre ce cred ei că ar trebui să vorbesc cu prilejul lansării. S-a profilat o întrebare comună, evidenţiată foarte bine în comentariul emoţionant al băiatului generalului Uscoi, Bogdan. Eu, unul, a scris Bogdan, chiar aş vrea să ştiu de ce, dintre toate subiectele posibile, ai scris o carte tocmai despre tatăl meu.

Sincer vă spun: şi eu aş vrea să ştiu un răspuns scurt şi la obiect. Dar nu îl cunosc. Totuşi, încerc să-mi explic cum de nu l-am uitat pe Nicolae Uscoi.

Poate că, student aici în perioada 1999-2003, am fost marcat de schimbările produse odată cu numirea generalului Uscoi la comanda instituţiei, în anul 2001. Poate că m-am simţit mai liber, mai motivat, mai puternic, nu ştiu. Cert este că m-a întristat profund vestea dispariţiei sale. Dar gândul de a-i dedica o carte nu a apărut atunci, ci la doi-trei ani după, când am simţit că asta trebuie să fac. Nu de puţine ori, m-am trezit cu certitudinea că Nicolae Uscoi trebuie povestit. Şi, chiar dacă aveam şi alte idei care puteau ajunge cărţi, aceasta a tot dospit, până când n-am mai avut rezistenţă. Apoi, am auzit că i s-a ridicat bustul şi m-am gândit că unii ar putea să treacă pe lângă el fără să-l cunoască pe omul din spatele statuii.

Timp de câţiva ani, Nicolae Uscoi a făcut parte din familia mea. A fost omul la care m-am gândit cel mai des. De ce? Îmi pare rău, chiar nu ştiu. Poate că, în tot acest timp, Dumnezeu s-a jucat cu mintea şi mâinile mele, ţinându-mă prizonier în acest proiect. Acum, nu pot decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu. A fost o captivitate plăcută.

Le mulţumesc şi celor dragi mie, soţiei şi băiatului meu, care au ştiut să mă înţeleagă atunci când trăiam mai mult între coperte decât între ei şi cu ei. Apoi, le sunt recunoscător celor care au răspuns pozitiv intenţiei mele. Deschiderea şi entuziasmul lor au contat foarte mult în finalizarea acestui proiect. Şi nu pot să-mi închei cuvântul fără a-mi exprima speranţa că, în această carte, îl veţi regăsi pe Nicolae Uscoi, aşa cum a fost. Iar cei care vedeţi statuia şi nu ştiţi cine a fost omul, să-l cunoaşteţi din această carte. Pentru că merită.

Vă mulţumesc!”

După asta, m-a luat o durere teribilă de cap şi am primit felicitări în centrul unei senzaţii ciudate: eram şi nu prea eram eu cel care le primea. Terminasem cartea, doar era în mâinile celor din jurul meu, numai că un lucru parcă nu se potrivea contextului. Cartea, în mâinile interlocutorilor mei, cartea, în mine, şi toţi răsfoindu-mi vorbele ca şi cum ar fi scotocit în mine, în căutarea singurului absent-prezent de la acea adunare.

Acum, la calculator, îmi caut cuvintele şi am timp să le găsesc. Ieri, totul se întâmpla mai rapid decât mi-am dorit. Ca-n cuplu, când ai vrea ca „da”-ul de la nuntă să te păstreze la fel de entuziast măcar o viaţă. Ieri, mă durea capul în timp ce eram felicitat, în timp ce semnam cărţile, în timp ce eram fericit. Astăzi, realizez că „da”-ul acela de ieri nu a dispărut. Cartea e în continuare în mine, aşa cum, cu bucurie vă mărturisesc, este şi la mulţi dintre cei care au dorit să o citească.

Când m-am pus să dorm, m-am gândit c-ar fi frumos să visez cum statuia se face carne, cum carnea se-mbracă în general, iar generalul răsfoieşte cartea. M-am trezit fără să-mi amintesc ce am visat.

Citeşte şi:

0 comentarii la „Lansare cu Oskar şi un vis pe care nu-mi amintesc să-l fi avut”

  1. superb…am citit cu atentie si…am simtit ca parca am fost prezenta la eveniment, nici nu stiu ce sa raspund la intrebarea ta, dar chiar nu gasesc un raspuns pt care dl.gl. e inca prezent printre noi, il amintim de fiecare data cand ne intalnim la o sueta sa depanam amintiri … il pomenim altora care vin din urma de parca am vrea sa stie ce reprezinta statuia aceea, sa stie ce a reprezentat pentru noi cei care l-am cunoscut …si dintr-o data imi revine gustul amar la gandul ca nu am putut finaliza asa cum si-a dorit lucrarea de licenta pe care ne-o promisese noua, celor care alesesem dreptul umanitar,ca va fi…o fila memorabila!…felicitari Costi ca ai dus la bun sfarsit ceea ce eu…cel putin …am crezut ca e aproape imposibil…si totusi e atata lume care nu l-a uitat si nu il va uita vreodata!!!multumim…a fost greu…dar e frumos…

  2. Felicitări!
    Fără această carte nu aș fi știut despre statuia din Sibiu și, mai important, despre omul, personajul, personalitatea în cauză.
    Îți doresc cât mai mulți cititori!

  3. Felicitari pentru initiativa si mai ales pentru finalizarea ei. Omul Nicolae Uscoi chiar merita sa fie cunoscut de cat mai multa lume si este un exemplu pentru multi dintre noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *