„Poveste pentru timpul prezent”, de Ruth Ozeki

  •  
  •  
  •  
  •  

coperta1Ruth Ozeki este cu vreo şapte ani mai tânără decât Haruki Murakami. M-a interesat detaliul ăsta întrucât Ozeki se foloseşte de „artificii” întâlnite des la Haruki: existenţa în paralel a mai multor lumi, jurnalul/amintirile unei tinere, mistere de elucidat cu ajutorul unor noţiuni de matematică şi fizică, schimbarea vocii narative etc.

Aici, prima povestitoare este Nao, o adolescentă care-şi notează în jurnal gândurile dinaintea posibilei sinucideri. Nu intrăm bine în povestea lui Nao, că se schimbă vocea şi, pe o naraţiune la persoana a III-a, apare Ruth, o scriitoare emigrată din State în Canada, într-o zonă izolată şi liniştită, unde are grijă de mama sa bolnavă şi locuieşte alături de soţ, un fizician care, aparent, găseşte explicaţii oricărui fenomen din acea parte interesantă a lumii, cu ploi dese, puternice, în timpul cărora se întrerupe alimentarea cu energie electrică şi inclusiv funcţionarea internetului. Într-o zi, pe plaja din apropiere, ajunge un pachet, în care Ruth descoperă jurnalul lui Nao… Descoperirea are loc la câteva luni după tsunamiul care a lovit Japonia în martie 2011, iar Ruth şi soţul ei, Oliver, se gândesc la modul în care pachetul respectiv a fost adus de curenţi pe ţărmul lor în urma cutremurului. Dar luând în calcul această variantă, Ruth îşi face probleme cu privire la Nao şi încearcă să o găsească, să vadă dacă ea a supravieţuit atât tentativei de sinucidere cât şi tsunamiului.

În pachetul care ajunge în mâinile lui Ruth se află jurnalul lui Nao – un carneţel improvizat, având drept învelitori copertele cărţii „În căutarea timpului pierdut”, precum şi nişte scrisori şi un caiet, în limba franceză, aparţinând unui străunchi, kamikaze în Al Doilea Război Mondial. Altfel, Nao mărturiseşte că încearcă să spună povestea unei străbunici, Jiko, care, la 104 ani, a învăţat-o arta meditaţiei, numai că doar un plan se ocupă, parţial, de acest lucru… Nao scrie mult despre ostracizarea de care are parte la şcoală, despre încercările de sinucidere ale tatălui ei şi despre modul în care ajunge să se prostitueze. Pe de altă parte, avem povestea acelui kamikaze, cu un jurnal oficial (ordonat de comandanţi) şi altul neoficial (cel în limba franceză), în care pilotul îşi explică decizia de a nu intra cu avionul într-o navă americană, ci de a cădea în mare. Şi, pe lângă toate acestea, merge mai departe şi căutarea lui Ruth (alter-ego al lui Ruth Ozeki), care ajunge să comunice cu un profesor, cunoştinţă de-a tatălui adolescentei Nao.

Poate părea complicată toată această înlănţuire de planuri şi poveşti, numai că Ruth Ozeki o deapănă cu răbdare şi te face să intri în carte curios să descoperi, odată cu alter-ego-ul ei, ce s-a mai întâmplat cu adolescenta. De altfel, jurnalul lui Nao este o confesiune intimă şi directă către cel care îl citeşte, deci către orice cititor al cărţii lui Ruth Ozeki.

Peste toate, romanul acesta excelent este despre semnificaţia vieţii (Merită sau nu să trăieşti? De ce să (nu) te sinucizi?), despre trecerea timpului şi importanţa fiecărei secunde, dar şi despre dragoste ca formă de ataşament. Sunt incredibile scenele în care Nao face baie alături de Jiko, străbunica de 104 ani… Mi-au amintit de „Rădăcina de bucsau”. Nu în ultimul rând, „Poveste pentru timpul prezent” vorbeşte despre legătura subtilă, dar profundă, între scriitor şi destinatarul mesajului său.

Din jurnalul franţuzesc al pilotului kamikaze, am ales un pasaj care vorbeşte despre destin mai bine decât oricare altă pagină: „Florile de cireş din baza militară au înflorit şi au căzut, iar eu aştept în continuare să le împărtăşesc soarta”.

6_ruth_ozekiRuth Ozeki, „Poveste pentru timpul prezent”, Editura Polirom, 2013

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Poveste pentru timpul prezent”, de Ruth Ozeki”

  1. pare genul meu de lectura. japonezii au ceva special, atat ca scriitura cat si in modul de a a se raporta la poveste. cred ca va fi o lectura revigoranta.

    1. pentru mine a fost o lectură foarte plăcută; chiar dacă este o carte groasă, nu am simţit nicio clipă că aş vrea s-o abandonez

  2. ma bucur ca tie ti-a placut atat de mult. mie mi s-a parut cam tulbure pe alocuri, am fost derutata de termenii din fizica cuantica, de preocuparile lui Oliver si chiar de atitudinea lui Ruth. in schimb, am adorat pasajele in care intervenea Nao chiar daca parintii ei erau cam nepasatori si absenti din viata fiicei lor. (pana la Incidentul Chiloteii, chiar nu vedeau prin ce trece fata lor?? interventia mamei la scoala n-a avut un impact prea mare). nu-mi pare rau ca am abordat aceasta carte, dimpotriva, dar cred ca n-am inteles-o in totalitate.

  3. Da, părţile în care intervenea Nao erau parcă mai antrenante, dar pentru mine nu ele au dat tonul cărţii, mai ales că povestea prin ochii unei adolescente s-a mai făcut, s-a mai văzut. Cred că atmosfera e fermecătoare, întregul, echilibrul şi sensibilitatea întregii naraţiuni. Cam şcolăresc, nu? 🙂 În fine, mi-a plăcut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *