„Richter 8.9”, de Andrei Călăraş

  •  
  •  
  •  
  •  

0Eşti la metrou şi vrei să te sinucizi. Dar chiar când să-ţi faci vânt spre şine, din spate te-ajunge un zdenţăros, care sare mai repede decât tine către metroul ce intră în staţie. După care te trezeşti că respectivul ţi-a lăsat un pachet. De ce şi cum te-a ales pe tine? A fost o întâmplare? Te răzgândeşti cu privire la sinucidere?

Ăsta eşti tu. Alex Don, pictor român stabilit la Paris. Te dezmeticeşti abia când ajungi acasă. Desfaci pachetul şi dai de replica unei picturi, „Arhimede meditând”, de Domenico Fetti. Habar n-ai ce-a vrut să-ţi transmită vagabondul acela, dar să nu disperi, pentru că te vei lămuri repede. Pe de altă parte, eşti dezamăgit din cauza unei despărţiri şi-ţi cam vuieşte capul în urma întâlnirii ciudate de la metrou. Rapid, intri în subiect. Cu ajutorul proprietăresei, madame Badeau, o femeie cu conexiuni şi pusă la punct la capitolul cultură generală, nu pierzi timpul… Iar când mai primeşti şi vizita unuia care se dă drept rudă a vagabondului, un suspect interesat de pachet, n-ai cum să nu intri la bănuieli.

Aşa se declanşează vârtejul. Pentru că asta este proza lui Andrei Călăraş. Un vârtej în care intri captivat. Sunt 429 de pagini, 58 de capitole şi un epilog, pline de suspans, cu răsturnări de situaţie şi schimbări de cadru. Te laşi purtat pe străzile Parisului, dar ajungi chiar şi în Egipt, în căutarea unui mecanism despre care se spune că ar face parte dintr-o superarmă proiectată în antichitate.

„Richter 8.9” este o ficţiune istorică, în care se îmbină scenarii din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial cu informaţii de la începutul erei noastre şi o imaginaţie foarte bine ţinută în frâu de Andrei Călăraş. Este umitor cum se îmbină planurile poveştii şi cum, aproape la fiecare final de capitol, istoria rămâne suspendată, astfel încât nu-ţi doreşti să laşi cartea deoparte. E cam ca în cazul serialelor TV gen „Prison Break” sau „Homeland… Te-ai uita ore-n şir, chiar dacă asta înseamnă să neglijezi alte lucruri importante.

Nu prea citesc genul acesta de literatură, dar romanul lui Andrei Călăraş m-a prins. Şi pentru că Alex Don este stabilit la Paris, senzaţia este că nu citeşti o carte scrisă de un român. N-aş vrea să-l laud exagerat, de aceea spun numai că e bine să vă convingeţi singuri. Citiţi „Richter 8.9”! Nu e Cărtărescu, nu e Pleşu sau Liiceanu (aleg la întâmplare), dar e intens.

Cam aşa curge textul: „O rază palidă de lumină îşi face loc printr-o crăpătură, până în colţul de jos, aproape de tocul uşii. Încerc să mă uit prin ea ca printr-o fereastră minusculă. Tot ce văd este o pereche de bocanci cu pielea roasă pe alocuri. Încerc să desluşesc mai mult, dar crăpătura nu este suficient de largă. Ciulesc urechile. Niciun zgomot. Poate gardianul e singur. Sau aşa îmi place să cred. Am nevoie de o armă. Caut prin cameră: scaunul? Prea mare pentru ce am în gând. Să încerc să-i rup un picior? Ar face prea mult zgomot. Mă târăsc până la căminul în care focul îşi dă ultima suflare. Nimic. Câţiva cărbuni anemici care sfârâie încet. Doamne, de ce…?”

Andrei Călăraş, „Richter 8.9”, Editura Nemira, 2013 andrei-calaras-205x300

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Richter 8.9”, de Andrei Călăraş”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *