Interviu cu Andrei Călăraş: “Scrisul reprezintă antidotul pentru toate neplăcerile vieţii”

  •  
  •  
  •  
  •  

Andrei Călăraş, absolvent al Facultăţii de Medicină, construieşte lumi livreşti, care seamănă cu cea în care ne învârtim fericirile şi grijile, numai că, la el, viaţa pare mereu pe muchie de cuţit. Recent, a intrat în librării cu “Richter 8.9”, roman pe care l-am recomandat deja (impresii – aici). Vă propun să-l cunoaşteţi pe scriitorul Andrei Călăraş din răspunsurile următoare, culese în urma unui dialog neconvenţional, pe facebook.

935357_3054269653210_1731520041_n

–          Andrei, ai debutat în 2010, la 42 de ani… De ce te-ai apucat de scris? De când faci literatură?

–          Aş propune să încep cu sfârşitul întrebării, iar la partea de început să nici nu mai ajungem, vârsta mea de debut nefiind chiar un aspect care să mă înveselească. Astfel, întrebarea ta “când ai început să faci literatură?” mă determină să mă gandesc că literatura înseamnă și citit, nu numai scris. Ca urmare, pot spune că am început “să fac literatură” imediat ce am învățat să citesc. Și, de atunci, tot fac literatură. Scrisul a venit firesc, ca o completare la citit si asociat cu un pic de chemare, un ceva care mă îndemna înlăuntrul meu. Nu pot să plasez foarte exact în timp momentul respectiv, dar s-a întâmplat odată ca cititul să nu mă mai cuprindă pe de-a-ntregul, să simt că trebuie să adaug ceva. Și uite așa, am scris primele rânduri. Apoi altele, și altele De ce m-am apucat de scris? Pur și simplu, fără o motivație anume. A fost un imbold, născut, probabil din pasiunea pentru citit, din dorința (inconștientă?) de a-i imita pe cei care reușeau să mă transpună, pe mine și prietenii mei, în lumi care mai de care mai captivante.

–          Ce câştigi scriind?

–          Nu știu dacă e foarte potrivit cuvântul câștig. Mi se pare, în acest context, destul de limitativ. Scrisul, pentru mine, înseamnă însutit mai mult. E vorba – poate o să râzi – de liniște, de lucruri care capătă consistență, formă, devin palpabile întrucâtva. Când scriu, orice legătură cu lumea reală, cu lumea din carne și oase se rupe; toată nebunia asta care ne face să alergăm bezmetici și, în consecință, fără rost, dispare. Iar noul tărâm, cel ce se modelează sub mâna mea, mă bucură, îmi creează o stare de bine, chiar dacă, de multe ori, tărâmul ăsta e copleșit de necazuri și dureri, măcar ele sunt fictive. Ca la orice lucru, însă, există și reversul medaliei: momentele când nu reușesc să pun niciun cuvânt pe hârtie. Iar asta se întâmplă destul de des, prea des, și din motive variate. Atunci mă simt oarecum gol, parcă orbecăi într-o pâclă groasă. Punând cele două fațete laolaltă, cred că pot vorbi de “câștigarea” unei felii de viață care, paradoxal, deși mai puțin ancorată in realitate, este atât de adevărată pentru mine.

–          Am citit cel mai recent roman al tău, al doilea. Am înţeles că primul este cam în acelaşi stil, multă acţiune şi mister cât cuprinde… Cum ţi-ai găsit acest fel de a scrie? Cum ai simţit că este ce ţi se potriveşte?

–          Nu mă gândesc că eu am găsit acest fel de a scrie, ci, mai degrabă, el m-a găsit pe mine. Eu cred că nici scriitorii adevăraţi nu-si propun neapărat să scrie într-un anumit gen, să se încadreze într-o anumită tendinţă. Se supun doar ideilor, inspiraţiei, modului în care va aluneca stiloul pe hârtie sau cursorul pe ecranul calculatorului. Nu mi-am propus să scriu suspans, nu am aplicat vreo “rețetă”. Pur și simplu, m-am lăsat dus de jocurile imaginaţiei şi, mai ales, de pasiunea pentru istorie și misterele ei nerezolvate. Mi se pare fascinant să construiești tot felul de ipoteze, de scenarii (multe dintre ele absolut plauzibile sau chiar probabile!) pornind de la o frântură de realitate. Sper să mi se potrivească pentru că, fără îndoială, îmi place foarte mult această “istorie paralelă” pe care o trăiesc.

–          În “Richter 8.9”, naratorul ajunge în diverse locuri de pe glob, chiar şi în Egipt. A trecut şi scriitorul pe acolo?

–          În general, tocmai pentru a da și mai multă greutate notei de realism din cărțile mele, am ales ca loc de desfășurare a diferitelor scene din carte peisaje ce îmi sunt oarecum familiare, pe care le-am vizitat, care m-au atras prin ceva. Și aici aș menționa Egiptul, în primul rând. Sau Anglia, unde m-am uitat îndelung la locul în care a fost întemniţat Hess. Chiar şi acel mic sat elvețian cu nume complicat, Merlischachen, a făcut parte din peregrinările mele. La catacombele Parisului doar am visat de la suprafaţă pentru ca, din păcate, n-am reuşit să le şi văd. Şi în cazul romanului precedent (“Ziua a 7-a”), am ajuns în câteva dintre locurile menţionate: Roma, Vaticanul și tot ce înseamnă începuturile creștinismului în Italia de astăzi. Deși mi-aș dori enorm să pot face călătorii de documentare de fiecare dată când lucrez la un roman, acest lucru nu este posibil. Iar locurile vizitate nu au fost nicidecum incluse într-un program de vacanţă. Am putut să trag cu ochiul câteva clipe şi să-mi pun imaginaţia la contribuţie. Sunt nevoit deseori să apelez la tot felul de surse de informare: hărți, ghiduri de călătorie, internet etc. Dar o fac cu foarte mare plăcere.

–          Cum şi cu ce scrii? De mână, direct în “word”, în pat, cu genunchii ridicaţi, în fotoliu, acoperit de un pled şi cu motanul alături?…

–          Cu stiloul – obligatoriu trebuie să fie negru, gros și greu, să-i simt apăsarea în palmă -, așezat confortabil la biroul cu blat gros, din mahon lustruit de vreme, într-o cameră cu pereții tapetați cu rafturi ce par interminabile si pe care așteaptă mii de volume legate în piele. Fereastra e mereu larg deschisă spre grădină… Cam așa mi-ar plăcea să scriu. Cred – e foarte posibil să mă înșel – că o astfel de atmosferă îndeamnă la visare, o visare cu nebănuite puteri creatoare. Să revenim, însă, la realitate! Scriu pe unde se nimerește, amestecat, și de mână (iar în astfel de momente îmi place foarte mult să folosesc stiloul), dar și direct la computer. De regulă, stau la o masă banală (mai ales când scriu direct în “word”) sau, dacă mă apucă nostalgia stiloului, în fotoliu, cu vreo agendă, caiet sau câteva pagini de hârtie pe genunchi. Pledul… hm, mi-e teamă că m-ar arunca direct în brațele somnului – mai ales într-o friguroasă seară de iarnă. Mi-ar fi plăcut să toarcă un motan lângă mine, dar din păcate acesta lipsește de foarte mulți ani dintre zidurile casei mele. Poate fi doar cățelul lipit de piciorul meu.

–          Ce te stimulează când scrii? Consumi cola, ţuică, şpriţ sau, pur şi simplu, apă plată cu lămâie?

–          Propun să ne întoarcem puțin la întrebarea precedentă, la cadrul acela “stimulativ”, dar utopic, despre care spuneam că ar avea putere creatoare. Ei bine, am putea adăuga, tot pentru atmosferă, undeva, pe colțul biroului de mahon, un pahar de Porto. Ah, și, din când în când, o cafea – cu lapte! Cam atât, pentru că țuica, șprițul, chiar și cola îmi dau o stare care numai propice scrisului nu poate fi. Mă apucă limbarița, agitația sau, dimpotrivă, somnul. Există, însă, ceva care are efect stimulativ în perioada premergătoare scrisului, ceva ce reușește să aprindă dorința de a scrie. Și ăsta e cititul. Când citesc o carte scrisă bine, parcă mă mănâncă degetele să pun și eu câteva rânduri pe hârtie.

–          Ai vreun autor sau vreo carte anume, pe care citindu-l/citind-o ştii sigur că o să te ajute să-ţi curgă mai uşor cuvintele din peniţă?

–          E greu să dau un nume de autor sau un titlu de carte și asta pentru că totul depinde de clipa, de momentul respectiv. Dorința de a scrie poate fi aprinsă de o carte clasică, de un thriller sau de un roman istoric. Oricum, ideea este că, indiferent de genul literar în care pasionații de cataloage ar plasa-o, cartea trebuie sa aibă un stil viguros, să îmi ofere bucuria parcurgerii fiecărei pagini. O metaforă bine plasată, un dialog spumos, uneori o singură frază bine meșteșugită poate fi catalizatorul. Singura problemă este că, uneori, volumul este atât de bun, încât nu mă îndur să o las din mână. Amân momentul cu o pagină, apoi încă una și mă trezesc că a trecut ziua și eu nu m-am desprins din fotoliu, nu am scris nici măcar un rând. Lasă, mâine o să scriu și pentru astăzi, îmi zic, deși știu foarte bine că nu va fi așa, că nu voi rezista, că iar mă voi îngropa între paginile cărții. Da, e complicată dualitatea asta, cititor – scriitor.

–          Povesteşte-mi, te rog, reacţia care te-a emoţionat cel mai tare vizavi de ceva scris de tine.

–          Am două momente pe care aș vrea să ți le împărtășesc: unul emoționant – pentru mine, celălalt nostim. O să încep cu acesta din urmă. Romanul meu precedent, “Ziua a 7-a”, este scris la persoana a III-a. Există, însă, un prolog scris la persoana I, în care autorul explică cum este amenințat și hăituit pentru că a scris cartea propriu-zisă. De la faptul că îi este incendiată casa, la un episod în care este aproape strivit de o mașină ce dispare în noapte, i se-ntamplă numai lucruri terifiante. Ei bine, după ce a citit paginile acelea, cineva m-a întrebat de-a dreptul îngrozit cum de am scăpat, cum de am avut curajul să public totuși cartea și dacă nu mi-e frică pentru viața mea.

–          🙂

–          Cel de-al doilea moment se referă la ziua când, intrând absolut întâmplător în librărie, am văzut noul meu roman, “Richter 8.9”, pe raft. Evident că am fost emoționat, cu atât mai mult cu cât nu știam că deja a fost distribuit în librării. Iar când, în ziua următoare am aflat că se și vânduse, îţi dai seama ce a fost în sufletul meu.

–          Ai vorbit ceva mai devreme despre „scriitorii adevăraţi”: „Eu cred că nici scriitorii adevăraţi nu-si propun neapărat să scrie într-un anumit gen”… Este o raportare neclară. Cine sunt ei şi cine eşti tu?

–          Prin „scriitorii adevăraţi” înțeleg fericiții care se pot dedica scrisului cu precădere, care pot să aloce cea mai mare parte a timpului acestei pasiuni a lor, oamenii care – mai mult pe alte meleaguri, din păcate – pot trăi din această pasiune. În același timp, când spun „scriitorii adevăraţi”, mă gândesc la cei care au dobândit o experiență, o lejeritate în a scrie, care și-au probat valoarea. Cine sunt eu?! Un individ pentru care scrisul – atât cât este el – reprezintă antidotul pentru toate neplăcerile vieții.

–          Cum te aştepţi să fie receptat “Richter 8.9”?0

–          Mi-aș dori să le aducă cititorilor aceeași bucurie și plăcere pe care am simțit-o eu în timp ce îl scriam. Și, dacă nu îmi doresc prea mult, mi-ar plăcea să-i determine să caute cărțile mele, trecute și, mai ales, viitoare. Cred că asta ar fi mulțumirea cea mai mare: să fiu în librărie și să aud spunându-i-se librarului “aveți vreo carte de Andrei Călăraș? Îmi place mult cum scrie”.

Andrei Călăraş s-a născut în Bucureşti, în 1968. Absolvent al Facultăţii de Medicină şi autor al unor cărţi de specialitate, a debutat în proză în 2010, cu romanul “Ziua a 7-a”. Al doilea său roman, “Richter 8.9”, a apărut recent la Editura Nemira şi va fi lansat, la Bookfest, pe 1 iunie, la ora 16.00.

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *