“Prizonier în U.R.S.S.”, de Vasile Gh. Baghiu

  •  
  •  
  •  
  •  

602374Vasile Gh. Baghiu s-a născut în comuna nemţeană Mastacăn (astăzi Borleşti), la 1 aprilie 1922. A ajuns pe front când avea 21 de ani şi, după ce a fost luat prizonier la 23 august 1944, a trăit calvarul lagărelor sovietice, din care a ieşit abia în 1951. Când a ajuns, în sfârşit, acasă, a descoperit că ambii părinţi îi muriseră, într-o singură noapte, de tifos exantematic. Mai mult de atât, a constatat că, deşi fusese eliberat, nu era liber, iar sovieticii, pe care-i părăsise în trecutul său recent, se furişaseră printre consătenii săi. Cu tenacitate, a simţit deriva vremurilor şi a încercat să se detaşeze de capcana acestora. Ar fi putut să lucreze la primărie, unde i se oferise un post de copist, dar a refuzat, riscând enorm prin această luare de poziţie. A preferat să meargă pe şantiere, să-şi amestece identitatea în masa anonimilor, dar să-şi crească astfel copiii… A murit în 1974, în urma unui accident, după cum povesteşte fiul său, Vasile Baghiu, scriitor, care avea atunci numai şapte ani. Vasile a fost cel care a strâns caietele tatălui, caiete pline de amintiri dureroase, scrise dintr-un fel de datorie a memoriei într-o perioadă în care era extrem de riscant să povesteşti contra curentului.

Vasile Gh. Baghiu a fost prizonier şapte ani. Nu de puţine ori, s-a aflat la graniţa dintre viaţă şi moarte, şi a simţit cum omul devine instrument în mâna altora şi cum coşmarurile sunt vii chiar şi când nu visezi. Memoriile sale sunt pe cât de simplu şi de natural scrise pe atât de dureroase. “Dragii mei, povesteşte la un moment dat, eu pot să vă spun că în acel atac am avut şapte vieţi. Mi-au murit şase şi am rămas cu una pe care o vedeţi”.

Am încercat să mi-l imaginez pe Vasile Gh. Baghiu scriind. Cum a mărturisit, nu de puţine ori a plâns în timp ce şi-a aşternut gândurile pe hârtie, gânduri fugare, litere evadate din conştiinţă spre trezirea altora. Rodul muncii sale, adevărat act de eroism în contextul acelor vremuri, a circulat clandestin până în 1990, când a fost lecturat la radio România Liberă şi publicat la editura Axa din Botoşani. Probabil, în timp ce scria, uneori cu lacrimi în colţul ochilor, Vasile Gh. Baghiu nu se gândea la modul în care gândurile sale vor ajunge la alţii. Dar ele au ajuns. Iar astăzi ştim despre drumurile infinite cu trenul către Siberia şi Karaganda, despre săptămânile de carceră, despre munca în mină şi şantajul semnării unor declaraţii false, despre tot ce au însemnat cei şapte ani petrecuţi în vârful absurdului uman.

Cine nu munceşte nu mănâncă!, scria pe poarta unui lagăr în care a fost închis Vasile Gh. Baghiu. O lozincă soră cu cea de la Auschwitz, Munca te eliberează!, pe care prizonierii au înghiţit-o ani în şir. Dincolo de eroismul implicit al unui astfel de act, să-ţi scrii memoriile după aşa ceva înseamnă să fi ajuns la un grad de înţelegere a vieţii foarte greu accesibil.

Vasile Gh. Baghiu, „Prizonier în U.R.S.S.” (ediţia a II-a), Editura Fundaţiei Academia Civică, 2012

Publicat în “Observatorul militar” din 22 mai 2013.

Citeşte şi:

0 comentarii la „“Prizonier în U.R.S.S.”, de Vasile Gh. Baghiu”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *