„Păsările galbene”, de Kevin Powers

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

coperta1“Nu ştiu cum ai putea scrie o carte pro-război cinstită din punct de vedere emoţional. Mi se pare imposibil.” Asta spune Kevin Powers după ce a devenit celebru pentru “Păsările galbene”Kevin Powers a luptat în Irak, în 2004 şi 2005, după ce se înrolase în armata americană la 17 ani. Împlinise 23 când a fost trimis în teatrul de operaţii şi, ca tânăr cu aspiraţii literare, dar şi ca membru al unei familii strâns legate de armată (tatăl, un unchi şi ambii bunici au practicat meseria armelor), a revenit de pe front cu pofta de a împărtăşi modul în care a văzut el războiul. Aşa a ieşit “Păsările galbene”, o ficţiune anti-război, în care doi tineri soldaţi, Bartle (21 de ani) şi Murphy (18 ani), văd cam care-i treaba cu teatrul de operaţii.

Când un reporter îl întreabă cum e la război, Murph răspunde: “E ca-ntr-un accident de maşină. Înţelegi? Clipa aia dintre momentul în care realizezi că o să se-ntâmple şi cel în care te ciocneşti de maşina cealaltă. La drept vorbind, te simţi destul de neajutorat, mergi ce mergi şi apoi, dintr-odată, îţi apare-n faţă şi nu eşti în stare să faci nimic. Şi ştii asta. Poate mori, poate scapi. Cam aşa e.”

Este vorba despre hazard şi despre mulţimea întrebărilor la care ţi se cere să răspunzi atât pe front cât şi acasă. Acolo: “cum fac să scap?”; “cum să-mi apăr mai bine aproapele?”, iar acasă: “de ce au murit alţii şi nu eu?”; “ce trebuie să fac acum, că tot am scăpat?” Bartle se întoarce acasă, dar Murphy nu. Murphy înnebuneşte şi moare, în circumstanţe obscure, după ce umblă nud pe străzile oraşului Al Tafar. Bartle, care reprezintă vocea narativă pentru această istorie, mărturiseşte chinul de a trăi zilnic cu amintirile războiului, tragedia de a confunda croncănitul ciorilor cu zgomotul obuzelor de mortier şi nevoia de a suporta o imagine care nu i se potriveşte: “Mă simt de parcă m-ar roade ceva pe dinăuntru şi nu pot spune nimănui ce se petrece, pentru că toată lumea pare să-mi fie mereu atât de recunoscătoare, iar eu simt, din contră, că sunt nerecunoscător sau ceva de genul ăsta. Îmi vine să mărturisesc că nu merit recunoştinţa nimănui şi că toţi ar trebui, de fapt, să mă urască pentru ce-am făcut, însă toată lumea mă iubeşte şi chestia asta mă înnebuneşte”.

S-a scris foarte frumos despre această carte, care tratează extraordinar de bine, de empatic, şocul post-traumatic. Poetul din Kevin Powers s-a descurcat să descrie starea soldatului Bartle, care, întors acasă, se simte acceptabil numai în izolare. Cred că este un roman de citit de către orice militar înainte de a se gândi la o misiune într-un teatru de operaţii. Iată ce zice scriitorul, într-un interviu din “GQ Magazine”, cu privire la felul în care l-a schimbat războiul: “Ajungi să înduri mai mult decât credeai că poţi”. Ambii săi eroi din “Păsările galbene” îşi testează limitele. Unul este pierdut, iar celălalt trăieşte, dar parcă numai pentru a spune mai departe povestea.

lead-kevin-powers-02Kevin Powers, „Păsările galbene”, Editura Polirom, 2013

Prezentare de carte publicată în “Observatorul militar” din 5 iunie 2013.

Citeşte şi:

0 comentarii la „„Păsările galbene”, de Kevin Powers”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *